Evoluția discursului social din rădăcinile unor instituții autoritare

Eram la lecția de mandarină la universitate, în cadrul căreia profesoara, originară din Shanghai, explica modul în care caracterele chinezești păstrează elemente ale atitudinilor istorice, în special în materie de construcție socială de gen. Deși acest fenomen lingvistic merită a fi dezvoltat, traiectoria lecției de mandarină din acea zi a fost alta.

În momentul în care am adresat profesoarei o întrebare referitoare la etapa în care se află feminismul în China la momentul actual, o frază din răspunsul ei m-a șocat:

— În urma abolirii politicii copilului unic, China suferă de probleme demografice majore – tot mai mulți bărbați sunt celibatari.

— Poftim?! Din cauza avorturilor selective în funcție de sex în care se prioritizau fiii, multe femei nici măcar nu au avut șansa la viață. Pe lângă asta, sistemul patriarhal creat pe valori confuciene încă promovează o structură economică și socială nefavorabilă femeilor. În acest context, cum se ajunge la faptul că oricum în discursurile sociale se victimizează bărbații pentru lipsa de opțiuni maritale?

După verbalizarea acestui argument, conversația noastră continuă, cu ceilalți studenți în rol de spectatori:

— Maria Victoria, tu faci facultatea de politică?

— Da.

— Ah, din acest motiv ăsta e un subiect sensibil pentru tine.

În acel moment o miriadă de reacții a avut loc simultan. În primul rând, a fost reacția mea, mai apoi am conștientizat că în urma replicii ei m-am retras din conversație cu un sentiment puternic de vină, fiindcă instig la astfel de discuții controversate. În același timp, cât eu eram preocupată cu liniștirea copilului interior care a fost acuzat de nenumărate ori anume de acest tip de comportament „inadecvat”, mi-am auzit colegii susținându-mi cauza – „Ea nu e prea sensibilă!”. Acel gest de susținere al unui grup de voci sonore îmi era străin. De aici, m-a cuprins o a treia revelație – parametrii educației sociale în Moldova nu prea permit să deviezi de la standardele subiectelor de conversație. Poți să vorbești despre vreme, despre înghețurile la sfârșit de iarnă și seceta verii. Politica tot intră în discuție, dar subiectul e condiționat. De jeluit se poate, de criticat guvernarea tot se poate. Dar dezbaterile intelectuale se opresc de cele mai multe ori în momentul în care inabilitatea de a asculta și de a forma argumente într-un mod constructiv împiedică dezmembrarea structurilor de gândire prestabilite.

În clasa mea de politică, oamenii nu ezită să ridice la fileu subiecte problematice, să dezbată argumente care derivă din stigme și tabuuri, dar mai ales să tragă la răspundere oamenii care invalidează analize și, în schimb, utilizează tehnici de gaslighting (o formă de abuz psihologic în care victima este deziluzionată, îndoindu-se de propria memorie, percepție și sănătate mintală) și de atac la persoană. Această asertivitate nu este învățată la licență, ea e fundamentul unui om căruia îi pasă de sănătatea intelectuală și emoțională a societății în care trăim.

Subiectele care ating normele sociale ne fac vulnerabili. Ele sunt teme delicate, multe dintre ele fiind construite pe sisteme de opresiune, precum patriarhia, homofobia, rasismul ș.a.m.d. De ce poți face comentarii referitor la aspectul cuiva, la câte kilograme a adăugat sau a pierdut, dar e greu să adresezi o problemă la nivel de drepturi umane? Ca societate, noi trecem printr-o tranziție în care ne descoperim emoțiile, învățăm să le validăm și să readaptăm comportamentul social nu doar în baza respectării drepturilor umane, dar și a spațiului emoțional personal. Iar sentimentul de vulnerabilitate pe care îl trăiește un individ în momentul în care atitudinile sale opresive sunt dezaprobate, se revarsă în tehnici de autoapărare care au la bază gaslighting-ul. Acest fenomen constă în invalidarea argumentelor aduse, invocând modul irațional sau instabil emoțional de comportament anume al individului. Respectiv, modul în care gaslighting-ul poate fi diferențiat este prezența atacului la persoană, nu la argument.

Totuși, de ce într-o conversație de acest gen e mai probabil să fie blamat nu omul care a adresat remarca peiorativă, ci persoana care a abordat problema comentariului? E mai ușor să empatizăm cu cineva care este dezarmat într-o dezbatere, decât cu o persoană bulimică care poate fi puternic afectată de comentariul referitor la aspectul fizic (în contextul exemplului de mai sus). Discuțiile intelectuale care abordează practicile culturale pot evolua numai dacă participanții dialogului au atins un set critic de abilități și de valori intelectuale. Noi trebuie să contribuim activ la stimularea ambelor aspecte. De asemenea, asta implică recalibrarea diapazonului nostru de empatie.

Dacă tot facem referire la empatie, înțelegem că generațiile părinților, dar mai ales ale bunicilor, au crescut în sisteme politico-sociale autoritare. Saltul generațional anume dintre noi, copiii globalizării și părinții noștri, ultima generație sovietică, este imens. Atât în Moldova Sovietică Socialistă, cât și în China Maoistă, criminalizarea aspectelor vieții economice și sociale a cetățenilor era epitomul unui sistem represiv. Oamenii puteau fi arestați, condamnați într-un proces simulat și trimiși într-o tabără de concentrare pentru furt de pâine sau chiar pentru că erau suspectați de gânduri antisovietice. Respectiv, atitudinea individualistă, neîncrederea socială, deziluzia în politică, sunt ușor conectate cu trauma generațională sovietică. În această ecuație, rolul nostru, al celor crescuți fără cătușele sovietice, este să facilităm evoluția atitudinilor sociale. Procesul se face prin echilibrarea acțiunilor raționale de integritate și prin incorporarea aspectului emoțional – empatie și respect. Comunicarea și dezbaterile intelectuale sunt o necesitate vitală a societății și a țesăturii democratice a unei țări, prin facilitarea relaționării și a discursului colaborator.