Editorial Un Minister al Memoriei
Spiridon Vangheli a plecat la vârsta de 92 de ani, dar despărțirea de el a fost total neașteptată pentru copii, cei care îi așteaptă și îi vor aștepta în continuare poveștile. La ceremonia funebră s-a vorbit cu multă dedicație și cu mult bun simț despre valoarea operei scriitorului, despre calitățile sale de pedagog și de om, despre iubirea sa nemărginită față de cei pentru care a scris. I-ar fi plăcut, probabil, să audă pe când era în viață tot ce s-a spus despre el în cele câteva ore dedicate unei despărțiri ireversibile.
De fapt, acesta e ritualul – la despărțire, să le spunem celor care pleacă tot ce nu am reușit să le vorbim pe când erau în viață. Facem și promisiuni, ne asumăm angajamente în numele păstrării amintirii despre cei dragi care nu vor mai reveni. Așa a fost la plecarea Doinei și a lui Ion Aldea Teodorovici, la plecarea lui Ion Vatamanu, a Lidiei Istrati și Leonidei Lari, a lui Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Ungureanu sau Nicolae Dabija. În cele câteva ore din cadrul ceremoniilor funebre, ne-am gândit și le-am spus în voce că vor rămâne mereu în memoria colectivă, că le vom studia operele, că vom învăța din ele, că nu vom lăsa ca valoroasa lor moștenire literară să dispară…
Așa a fost și în ziua de 24 iunie, când Spiridon Vangheli era petrecut pe ultimul drum. S-a vorbit despre cărți încă needitate, despre îngrijorări fondate, despre datoria morală pe care o avem fiecare față de acest mare scriitor, care, dacă ne-am apropiat vreodată de cărțile sale, a avut grijă să ne păstreze copilăria până la maturitate sau chiar până la bătrânețe. A răsunat și ideea editării unui volum al scrisorilor copiilor, primite pe parcursul anilor de Spiridon Vangheli. Primii copii care i-au trimis scrisori o fi având acum peste 60 de ani. Unde o fi fiind acum Anatolie Hanganu din Fârlădeni, Căușeni, care printre primii i-a scris următoarea scrisoare: „Nene Vangheli, eu nu ți-am scris până acum. N-am știut că mata ești viu.” Cum este viața Elenei Stratan din Nișcani, Călărași, care demult, cu ani în urmă, îi scria lui Spiridon Vangheli: „Vă mai spun încă odată, să nu uitați și să-i luați bilet și să-l trimiteți pe Guguță în ospeție la mine. Îl voi hrăni numai cu brânză și cu lapte!”
Ala Rotaru din Drochia, pe timpuri mare amatoare de harbuji, îl ruga pe Vangheli: „Trimiteți-l cumva pe Guguță la noi, să facă și aici să fie harbuji”. „Și eu vreau să fiu Guguță. Îmi dați voie?” – întreba sfios Oleg Bumbu din Baccealia, Căușeni. Sau o invitație generoasă să ajungă la iarbă verde, pe oricare dintre cele trei drumuri de acces, în satul Coșcodeni, Sîngerei: „Vă poftesc în satul nostru. Și să veniți nu la 10 mai, dar la 12 mai, că atunci o să fie iarbă verde. Scrieți-mi pe care drum o să intrați în sat, că noi avem trei drumuri”, scria Andrei Blajă.
Scrisorile expediate pe parcursul anilor de către copiii din toată Moldova, România, dar și din Ucraina, în adresa lui Spiridon Vangheli sau a lui Guguță, ar putea completa un volum de carte care ar reda frământările unor generații de copii care au crescut, s-au maturizat, dar au și păstrat vie copilăria în sufletele lor. Nu a fost simplu să păstrezi inocența copilăriei în spatele unei cravate de pionier sau a unei insigne comsomoliste, dar ei au reușit.
Ce ar trebui să se întâmple ca cele promise în ultimele clipe înaintea despărțirii să nu fie uitate, dar să fie respectate? Ce ar trebui să se întâmple ca păstrarea memoriei înaintașilor noștri să nu rămână doar pe seama familiilor, a celor apropiați, dar să devină o cauză comună, o muncă ce ne-ar putea aduce nu doar satisfacția unor împliniri morale, dar ne-ar completa și nișele pustiite ale memoriei, fundamentându-ne demnitatea umană?
Acum câteva săptămâni, consultând lista finală a proiectelor culturale selectate de Ministerul Culturiii pentru finanțare în 2024, constatam că în acea listă lipsesc proiectele prin care câteva organizații ale societății civile își propuneau să comemoreze nume importante din literatura și muzica de la noi, cum ar fi Dumitru Matcovschi, Doina Aldea Teodorovici sau Maria Cebotari. Ce s-ar întâmpla la o nouă ediție a concursului cu ideea editării unui volum de scrisori trimise de copii lui Spiridon Vangheli? Nicio garanție că un astfel de proiect cultural ar fi acceptat. Atât cât nu este prea târziu, cât mai sunt în viață oamenii care știu cine au fost Doina și Ion, Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Ion Dumeniuc sau Lidia Istrati, R. Moldova are nevoie urgent de o mobilizare a eforturilor pentru a le păstra memoria și a le perpetua crezul. Poate ar fi nevoie de un Minister al Memoriei, care ne-ar ajuta să nu uităm sacrificiile celor care și-au dedicat viața nemuririi acestui neam.
