Editorial De ce nu ar trebui să iubim politicienii?
În ultima campanie electorală de la noi, cea prezidențială, mii de cetățeni erau îndrăgostiți de Ilan Șor. Ei îl glorificau și îi cântau osanale, îndrugând că e un mare om politic, că e aproape singurul care se gândește și face ceva pentru ei, pentru popor. Într-un cuvânt, îl iubeau. Ca pe un frate, ca pe un părinte, ca pe un bun prieten care, la nevoie, le dădea câte vreo 400 de lei din „puținul” pe care-l avea. Acest „puțin” pe care Șor îl împărțea generos cu ei valora circa 150 de milioane de euro, bani alocați de Rusia pentru deturnarea rezultatelor alegerilor și a referendumului din R. Moldova.
Un calcul simplu arată că dacă Rusia și Șor s-ar fi gândit într-adevăr la sărăcia și la nevoile celor din R. Moldova, ar fi putut acorda pensii de câte 3000 de lei unui număr de un milion de persoane. În realitate însă, potrivit poliției, au fost mituiți circa 130 de mii de oameni cu sume modeste, de 400-1000 de lei. Cine o fi beneficiat de diferență? Nu cumva tot „cel mai iubit dintre pământeni”? Și lucrurile nu s-au limitat la acele împărțeli.
Acum câteva zile, la finalizarea mai multor anchete penale, cetățenii îndrăgostiți s-au pomenit că au de achitat amenzi de mii de lei pentru dragostea lor către Șor. Întrebarea logică: cine le va achita amenzile? Vor fi responsabili „organizatorii” schemei de fraudare a alegerilor de alocarea nu doar a pomenilor electorale, dar și a amenzilor pe care alegătorii cumpărați ar trebui să le plătească în urma unor decizii judiciare? Puțin probabil, deși ar trebui, pentru că dacă dragoste e, atunci să dureze până la capăt.
O fi înțeles îndrăgostiții de Șor că au fost îmbătați de sentimente false? Greu de crezut, mai ales că istoria ne-a tot demonstrat exemple de astfel de iubiri față de politicieni. Iubiri stupide, false, dezinteresate, dar… de durată. În perioada sovietică, milioane de oameni i-au tot iubit pe Lenin, pe Stalin, pe Hrușciov sau pe Brejnev. Unii erau atât de îndrăgostiți, încât nici teroarea roșie nu-i durea, nici surghiunul, nici deportările, mulți interpretând că nu ei, conducătorii politici de atunci, ar fi purtat vreo vină pentru tot ce li se întâmplă, ci funcționarii de rang mai mic, care, de fapt, erau executorii strategiilor leninist-staliniste. După ruperea de URSS, dragostea oamenilor pentru politicieni, de data asta pentru „noii” oameni politici, a fost la fel de oarbă.
Pe parcursul anilor, iubirea pentru Iurie Roșca aduna piețe întregi de protestatari, în timp ce idolul, pe la spate, bătea mâna cu comuniștii, grăbind astfel revenirea acestora la guvernare. Au urmat și alte iubiri, cum ar fi cea de Voronin, care a durat timp de tocmai două mandate prezidențiale, sau cele pentru Plahotniuc, Lupu sau Dodon… Și acum, sentimentele sunt investite în liderii de la guvernare, văzuți ca fiind salvatorii națiunii.
Pe parcursul anilor, nu a existat nicio analiză a fenomenului „dragostei de politicieni”, care cel mai des a fost ratată. Dacă ar fi existat niște concluzii, cetățenii, probabil, nu și-ar fi dăruit sentimentele oricui fără a fi siguri că aceștia merită, ci ar fi rămas mereu de veghe la actul guvernării.
Dragostea oarbă a cetățenilor pentru politicieni îi măgulește pe aceștia, dezvoltând în ei, deseori până la refuz, sentimente narcisiste și aroganță. Pe de altă parte, amețiți de iubire, cetățenii ajung să le ierte politicienilor greșelile, să ignore tentativele de corupție, să închidă ochii la incompetența lor. Ambele părți se detașează de realitate și nimeni nu are de obținut nimic din asta. Doar timp și energii pierdute.
