Editorial De ce a fost aruncat din troleibuz Petru Nederiță?
Ziua în care Grigore Vieru ar fi împlinit 90 de ani ar fi putut deveni ultima din viața unui pensionar din Chișinău care, dimineața devreme, pornise de la Telecentru spre Aleea Clasicilor din Parcul „Ștefan cel Mare și Sfânt” pentru a-l comemora pe marele poet. Nu a ajuns la eveniment și e prima dată în cei 16 ani de la moartea poetului când Petru Nederiță a lipsit de la comemorarea acestuia.
„Aveam la mine un Tricolor și o panglică Tricoloră, pe care urma să o las pe umărul lui Grigore Vieru… Tricolorul e cu mine ori de câte ori merg la evenimente importante. Pe 14 februarie, aproape de ora 9:00, când troleibuzul nr. 24 parcurgea deja str. Pușkin, în transport au urcat câțiva tineri obraznici, vulgari, care le cereau pasagerilor să se ridice de pe scaune, că acestea ar fi ale lor. Când au ajuns aproape de cabina șoferului, acolo unde pe un scaun eram așezat eu, mi-au ordonat brutal să mă ridic, să le ofer lor locul. Am refuzat, arătându-le că sunt multe locuri libere în troleibuz. După acest dialog ofensiv, mi-am revenit la spital, seara târziu, peste vreo 12 ore de la acel incident. Știu că fusesem aruncat în stația de troleibuz de lângă Liceul „Gheorghe Asachi”, altceva nu țin minte nimic. Înțeleg că de acolo, echipa de la Urgență, sesizată probabil de vreun trecător, m-a și transportat la Spitalul Salvării”, povestește pensionarul Petru Nederiță, decis să insiste asupra unei anchete responsabile pentru a-i identifica pe făptași.
Cele câteva zile petrecute la spital i-au purtat gândurile pe la protestele la care a participat ori de câte ori trebuia apărată limba, alfabetul, identitatea națională și demnitatea de neam. Au fost zile grele, dar și frumoase, și victorioase.
Au trecut peste trei decenii de la primele Adunări Naționale în care basarabenii cereau drepturi elementare la studii, la sănătate, la justiție, la dreptate, la identitatea românească. Ce s-a întâmplat cu toate cele revendicate? De unde au apărut astfel de tineri gata oricând să lovească în oricine? De ce pasagerii din troleibuz nu au intervenit ca să-i oprească? De ce șoferul și taxatoarea au tolerat batjocura acelor tineri? De ce poliția, care fusese alertată de medicii de la Secția de Internare, s-a interesat de caz abia peste patru zile de la incident?
Cine în R. Moldova „are grijă” să educe astfel de tineri, gata să lovească și să arunce la pământ pe oricine? Cine ar putea fi următoarea victimă a unor astfel de brute? Întrebările roiesc în capul lui Petru Nederiță, iar răspunsurile întârzie să apară.
Petru Nederiță crede că tinerii care l-au atacat ar fi de prin „Garda tânără” a partidelor antieuropene. El chiar spune că i-ar fi văzut, la fel de agresivi, pe la diferite proteste ale socialiștilor și că în niște circumstanțe, a și avut cu ei niște conflicte. „Deseori, cum spune dl Nederiță, de la conflicte mici pornesc războaie mari.” Și din acest motiv, agresorii lui ar trebui identificați și până a fi pedepsiți, ar trebui întrebați de ce au atacat, de ce comit astfel de fapte? Societatea ar trebui să înțeleagă cine, cum, de ce generează agresivitatea unor astfel de tineri? Familia? Școala? Politicile educaționale ale statului? Sau lipsa de atitudine a instituțiilor oficiale în cazuri similare?
La aproape o săptămână de la comiterea acestui atac, întrebările victimei rămân aceleași: cine, când va reuși să-i identifice pe făptuitori? Au fost sau nu identificate portretele acestora? Ce demonstrează camerele video din troleibuz și din apropierea stației în care a fost găsit Nederiță? Cum sunt căutați acei tineri? Pe de altă parte, Poliția spune că acest caz a fost înregistrat și că investigațiile continuă. Doar că timpul, cum bine se știe, șterge urmele.
