Editorial Cei cinci președinți. Cum și pe cine alegem?

De ce atât de mulți cetățeni ai R. Moldova vor să devină șefi de stat? Am tot căutat răspuns la această întrebare, discutând cu diverse persoane. Varianta ideală de răspuns ar fi că acești candidați ar reprezenta tocmai acele persoane care știu a edifica un stat, o societate, o lume liberă, democratică, prosperă, în care oamenii ar trăi mai bine decât acum sau decât altă dată. 

Mai întâi, să recapitulăm experiențele acumulate de politicieni și alegători în cei 33 de ani în care au avut loc mai multe scrutine prezidențiale. Cât de pregătiți sunt cetățenii să aleagă dintr-un număr atât de mare de candidați? Se pare că astăzi, când mai sunt peste două luni până la ziua votării, avem probleme de ambele părți: și în rândul politicienilor, și în rândul alegătorilor,  numărul cărora e tot mai mic în raport cu numărul celor care au anunțat că vor candida. Chiar și așa, unii analiști și lideri de opinie motivează că acestea fac parte din procesele democratice, iar R. Moldova pretinde că de peste 30 de ani se află într-o edificare continuă a democrației. 

Politicienii, noi și vechi, așa și nu reușesc să înțeleagă cât de importantă e memoria istorică și cât de prețios e să analizeze fiecare pas al foștilor – să poată decide dacă pot sau nu ei fi mai buni, mai eficienți, mai dedicați și mai implicați în identificarea soluțiilor pentru problemele oamenilor. Candidații, probabil, nu ar trebui să se gândească la propria imagine mai mult decât la problemele celor care i-au ales. Am avut sau nu până acum asemenea experiențe? Cine și cum au fost șefii de stat ai Moldovei Independente? Cum au ajuns aceștia în funcții și ce experiențe ar trebui preluate de cei care se înghesuie la fotoliul prezidențial?

De la 1991, când a fost ales primul șef de stat, până în 2024, R. Moldova a avut cinci președinți (nu este inclus aici și mandatul unui președinte interimar). Pentru alegerea lor, societatea a trecut prin procese electorale total diferite, uneori anevoioase, alteori bizare.

La 8 decembrie 1991, primul președinte al R. Moldova era ales în lipsa oricărei opoziții, acesta fiind singurul candidat, pentru care cetățenii, în proporție de 98%, s-au mobilizat să spună DA. Erau ani dificili, marcați de multiple tensiuni etnice, cu tendințe separatiste la estul și în sudul R. Moldova. De altfel, tendințele separatiste persistă și astăzi, în preajma scrutinului prezidențial din octombrie 2024. 

Atunci, în 1991, chiar și în acele condiții, alegătorii au înregistrat un record nemaiîntâlnit vreodată la alegerile ulterioare în R. Moldova.

Ce s-a schimbat de atunci? Unde s-a pierdut avântul alegătorilor? O cronică succintă a scrutinelor prezidențiale oferă niște răspunsuri la aceste întrebări.

Mandatul primului președinte a fost marcat de război, de tensiuni etnice, de șantaj rusesc și de tot mai puțin elan politic manifestat de cetățeni. Astfel, în 1996, când au fost organizate primele alegeri pluripartite, la scrutin participând nouă candidați, printre care Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Vladimir Voronin, Valeriu Matei, Andrei Sangheli sau Anatol Plugaru, alegătorii nu au reușit să spună niciunuia dintre cei nouă un DA ferm, fiind organizat, pe 1 decembrie, un nou tur de scrutin. Turul doi a inversat așteptările oamenilor. Dacă rezultatele primului tur arătau 38,75% de votanți pentru Mircea Snegur și 27,66% – pentru Petru Lucinschi, turul doi a modificat lucrurile, Petru Lucinschi ieșind învingător cu 54,02%, Mircea Snegur fiind votat de 45,98% dintre alegători. Concluzia acelui scrutin a fost una simplă: alegătorii celor șapte candidați care au participat la scrutin și-au dat voturile cu generozitate lui Petru Lucinschi (26,36%), fiind rezervați în raport cu Mircea Snegur, învingătorul primului tur de scrutin, care în turul doi a crescut cu doar 7,23%. Se întâmpla acum 28 de ani. Această primă experiență de alegeri pluripartite a demonstrat clar cum, în doar două săptămâni, rezultatele minoritare pot deveni majoritare din contul alegătorilor care își dau voturile în favoarea candidaților fără șanse.    

În anul 2000, legiuitorii au decis ca ei și nu cetățenii să aleagă șeful statului. În decembrie, au avut loc patru tentative consecutive (la 1, 4, 6 și 21 decembrie), toate eșuate. După cele patru eșecuri, Parlamentul care nu găsise 61 de voturi pentru a alege președintele a fost dizolvat, fiind organizate alegeri legislative anticipate.

Pe 4 aprilie 2001, noul Parlament l-a ales pe Vladimir Voronin în fruntea statului. Alegerea a fost posibilă, deoarece în urma alegerilor anticipate,  PCRM deținea o majoritate parlamentară care i-a permis să instituie controlul asupra tuturor instituțiilor statului.  

Patru ani au trecut repede și în 4 aprilie 2005, veni ziua realegerii lui Voronin la șefia statului. Deputații PCRM au avut constant aceeași opțiune, doar că, de această dată, li s-au asociat deputați din fracțiunile parlamentare PPCD, PDM și PSL, care până în acea zi se declarau în opoziție formațiunii comuniștilor condusă de Voronin. Astfel, 4 aprilie 2005 devine ziua în care este dezvăluită adevărata față a politicienilor din R. Moldova…

La scrutinul din 2009, fracțiunii PCRM nu i-a ajuns un singur vot pentru a-l alege pe succesorul președintelui Voronin, și el din tabăra comuniștilor. „Votul de aur” care le-a lipsit comuniștilor pentru a-și perpetua șederea în fruntea statului a simbolizat, de fapt, încheierea epocii guvernării comuniste în R. Moldova. Parlamentul a fost dizolvat, fiind anunțate alegeri parlamentare anticipate. În noul legislativ a fost constituită o majoritate formată din PLDM, PL, PDM și AMN. 

Aceasta însă a fost o majoritate simplă, care în lipsa a opt voturi, nu a reușit să aleagă un șef de stat. Au urmat iarăși alegeri parlamentare anticipate, la sfârșit de noiembrie 2010. Noul Parlament însă nu a reușit să-l aleagă în funcția de șef de stat pe Marian Lupu, proaspăt transfug din PCRM în PDM. Alegerile au eșuat din cauza foștilor colegi ai acestuia, deputați PCRM, care au votat împotriva lui.

Abia în martie 2012, Legislativul reușește să-l aleagă pe Nicolae Timofti șef de stat. Faptul că ani la rând Parlamentul nu reușea să desemneze un șef de stat, i-a determinat pe deputați să voteze în favoarea revenirii la alegerea președintelui prin vot direct.

La 13 noiembrie 2016, Igor Dodon este ales președinte cu 52,18% din voturile exprimate în cel de-al doilea tur de scrutin, contracandidata sa de atunci, Maia Sandu, fiind creditată cu  47,82% din sufragii.

Peste patru ani, în 2020, alegătorii au inversat situația, Maia Sandu ajungând șefă de stat în urma victoriei clare față de Igor Dodon.

Cronica prezidențialelor ne demonstrează că în 33 de ani de independență, R. Moldova a reușit să aleagă, cu multă dificultate, cinci șefi de stat. Din toate tentativele electorale însă, fiecare actor – candidat, deputat sau alegător, a avut de învățat cel puțin câteva lecții pentru a fi pregătit de scrutinul din 20 octombrie 2024.

1. Situația din 2024 nu diferă cu mult de cea din 1991 la capitolul divergențe etnice și tendințe separatiste. În aceste condiții, alegătorii sunt cei care trebuie să manifeste prudență maximă.
2. Alegerile din 1996, când pentru prima dată șeful statului era ales pe principii pluripartite, ne-au demonstrat că dispersarea voturilor nu e neapărat un argument al democrației, dar și o șansă de victorie pentru candidații fără șanse. 
3. Până la 20 octombrie sunt peste două luni, timp în care fiecare poate decide pentru sine în ce fel de lume vrea să trăiască.