EDITORIAL Când vor putea și copiii cu dizabilități să meargă la școală?
E deja toamna anului 2022 și în școlile din Republica Moldova încă nu e posibilă incluziunea copiilor cu dizabilități, fie ele și minore. E greu să fii diferit la școală, mai deștept sau mai neîndemânatic, mai înalt sau mai josuț, mai gras sau mai slab. Devierile de la normalitate sunt des pedepsite prin bullying și copiii cu dizabilități nu sunt o excepție. Din contra, în studiul realizat de Centrul de Investigații și Consultanță „SocioPolis”, la cererea UNICEF Moldova, „Bullyingul în rândul adolescenților din Republica Moldova” este menționat: „Specialiștii, în baza cazurilor asistate, au evidențiat că sunt mai vulnerabili la bullying copiii cu cerințe educaționale speciale sau cei cu probleme de sănătate, (…)”.
Copiii cu dizabilități se includ în ambele din aceste categorii și sunt expuși la un risc sporit de a fi agresați verbal sau fizic la școală. Acesta este probabil primul și cel mai important motiv din cauza căruia nu vom vedea elevi și eleve, de exemplu, în scaun cu rotile sau cu autism în băncile liceelor din Moldova. Chiar dacă ajung, prin multă muncă, terapie și progrese mici zilnice, la o etapă când ar putea face față cerințelor învățământului academic, integrarea nu are loc din cauza mediului școlar competitiv și discriminator. Scopul părinților copiilor cu dizabilități este să îl(o) ajute să ajungă la autonomie, care poate fi practicată la școală, dar care, într-un final, este sabotată de atitudini respingătoare. La fel, certificatul obținut în urma școlarizării este necesar pentru viitor și ajunge cu siguranță să fie necesar și de folos, în cazul în care persoana cu dizabilități dorește să continue parcursul său de învățare. Acesta, nefiind făcut la timp, nu mai poate fi realizat după, din cauza diferențelor de vârstă, de înălțime, care duc la discriminare și inegalitate.
Omul este, bineînțeles, o ființă socială și are nevoie de comunitatea sa pentru a se dezvolta, însă în cazul persoanelor cu dizabilități, societatea respinge deseori încercările de incluziune, pentru că dizabilitatea înseamnă diferit, adaptare, empatie, informare suplimentară și atenție la exprimare. Pentru școală, copiii cu dizabilități înseamnă mai multe formalități, curriculum adaptat, flexibilitate din partea profesorilor(oarelor) și colegilor(elor) și e o sursă adițională de muncă. Imposibilitatea adaptării elevilor și elevelor cu dizabilități în mediul școlar este un indicator al vechimii acestui sistem, care reprezintă rutină, nu este flexibil și nu răspunde necesităților fiecăruia, acceptă greu schimbări și feedback constructiv de îmbunătățire și nu e gata de diversitate. Sistemul moldovenesc de învățământ încă are sechelele de pe vremea sovietică, când toți trebuiau să fie la fel și nu se pun în valoare personalitățile diferite și valoroase ale fiecărui elev(ă). Școala din Republica Moldova nu este pregătită pentru lecțiile pe care le-ar putea oferi persoanele cu dizabilități celorlalți și câte sunt de învățat din valori precum acceptare, toleranță și egalitate.
Este adevărat că dizabilitatea impune schimbări ale modului de predare și alte abordări, dar asta poate fi văzută ca o oportunitate, nu ca un impediment. Este o șansă foarte bună pentru a descoperi noi metode ale educației cu respect și empatie față de multitudinea de personalități dintr-un colectiv de elevi și eleve și de a deschide un subiect de discuție, care poate schimba atitudinea tinerei generații față de dizabilitate și incluziune. Deși există școli speciale pentru copii cu dizabilități, ele sunt extrem de scumpe, considerând și alte costuri aferente terapiei și reabilitării și deseori nici ele nu încearcă să propună alte metode de învățare: joc, lucru în echipă, asociere, gândire critică și nu sunt adaptate ritmului de asimilare a informației al unei persoane cu dizabilități. Deseori sunt aceleași cerințe ca la școlile obișnuite, doar că într-un număr mai restrâns și cu un contingent asemănător, pentru a evita discriminarea. Atâta timp cât există doar școli „private”, cu taxă lunară care este prea mult pentru orice familie și nu este posibilă integrarea a măcar unui procent mic al copiilor cu dizabilități, atunci lor nu este respectat dreptul la educație și nu le sunt create condiții demne de a învăța.
Într-o școală din centrul capitalei, s-a înscris un copil cu autism, însă aceasta nu a decurs așa cum poate și-ar fi dorit. Părinții din clasă au depus colectiv o cerere către administrație pentru a exmatricula acel copil și acesta a fost nevoit să plece din instituție. Este o istorie care până acum mă sfâșie, atunci când mă gândesc la cum poate s-au simțit părinții copilului sau copilul, dacă i-au spus adevăratul motiv, de ce el(ea) nu mai merge la școală. Este acest sentiment de respingere din partea propriei comunități, pe care contezi în a te susține, care descurajează cel mai mult și te face să te simți discriminat și un impostor. Pe când nu este deloc așa. Persoanele cu dizabilități sunt egale cu toată lumea în drepturi și merită respect, empatie și acceptare. Acestea merită o șansă la educație și ele trebuie să o aibă.
