Editorial Calvarul deportărilor continuă
În 1953 moare Stalin. Dispariția lui salvează viețile a mii și zeci de mii de deportați din Basarabia. În 1956 are loc (la nivel unional) prima reabilitare a celor deportați. Basarabenilor li se permite revenirea în Moldova, dar nu și în locurile de baștină. Calvarul deportărilor continuă.
„De azi înainte, aici (adâncurile Siberiei și stepele Kazahstanului, n. r.) vă e locul… Nu se va întoarce nimeni și niciodată în Moldova – aici vă vor putrezi oasele” (mărturii din cadrul deportărilor anului 1949, stația Parcium, regiunea Irkutsk).
Un sfârșit de iunie și început de iulie 2024, cu o Basarabie în doliu și cu Tricolorul în bernă. La sfârșitul săptămânii, pe 28 iunie, se împlineau 87 de ani de la invazia militară a Rusiei în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a unei „cine” banditești de taină la care au participat doi dintre cei mai mari criminali ai vremii – Iosif Stalin și Adolf Hitler. Ceea ce a urmat „cinei” a fost o mare crimă în raport cu România. Și rămâne mare. Trei milioane de români s-au pomenit peste zi străini de țară. Cu tot cu bucata lor de Țară.
Și 28 iunie1940 nu este sfârșitul, ci începutul marilor coșmaruri prin care i-a fost dat să treacă Basarabiei sub dominația sovietică. E de ajuns să ne amintim aici, cel puțin, de cele trei valuri ale deportărilor staliniste (1941, 1949 și 1951) și de foametea organizată din 1947, pentru care avem toată deschiderea să spunem că fiecare dintre ele a fost parte a unui plan diabolic de exterminare a populației indigene din Basarabia, și nu de strămutare, așa cum încearcă autoritățile ruse să prezinte lucrurile în dosarele deportărilor, care, de fapt, sunt mai degrabă dosare-probă de crimă organizată împotriva regimului sovietic de ocupație.
Sâmbătă, 6 iulie, se împlinesc 75 de ani de la al doilea, cel mai mare și tiranic val al deportărilor staliniste din Basarabia, ca urmare a Pactului criminal Ribbentrop-Molotov. Potrivit arhivelor, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, regimul sovietic dădea start operațiunii „Iug” (Sud). Începea, după marea dramă a intelectualității basarabene (12-13 iunie 1941), o altă mare dramă, a ţărănimii basarabene – deportarea în masă a gospodarilor de frunte de la sate. A avut loc, de fapt, decapitarea satului basarabean și a întregului sistem de gospodărire la sat. Pregătirile pentru operațiunea „Sud” s-au făcut timp de un an. Mai ceva ca la război. De fapt, era război, doar că un război nedeclarat. La operațiunea „Sud” au fost mobilizați peste 4000 de lucrători operativi ai Ministerului Securității de Stat al URSS, peste 13 mii de ofițeri și soldați, aproape 25 de mii de activiști de partid din Moldova și 30 de eșaloane cu 1570 de vagoane de transportat vite. Deportații au fost urcați în vagoane și duși în lagărele de muncă forţată din Siberia și Kazahstan, iar averile le-au fost confiscate. Pe listele celor ridicați erau trecuți ca cei mai vulnerabili „chiaburii”, care se opuneau colectivizării forțate, alături de care și alte „elemente antisovietice”, precum moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente sociale străine: preoți, colaboratori ai Siguranței românești, precum și membri ai partidelor burgheze românești. În urma operațiunii „Sud”, au fost trimise în deportare 11 293 de familii, care reprezentau 35 796 de persoane, dintre care 9864 de bărbați, 14 033 de femei și 11 889 de copii, care erau considerați o amenințare la adresa URSS. Și lucrurile nu se terminau aici. Se punea problema depopulării Basarabiei. Generalul NKVD, Sergo Goglidze, unul dintre organizatorii deportărilor din Basarabia, inițiase crearea coloniilor basarabene în regiunile îndepărtate de nord și de est ale URSS pentru deportarea pe viață a 5000 de familii din categoria „nesupușilor”. Să nu uităm că în Basarabia, ca și în România, a existat o rezistență antisovietică severă până la mijlocul anilor ’50.
Până la valul doi al deportărilor, a existat primul, care a lovit în elita intelectuală românească din Basarabia (12-13 iunie 1941). În Siberia și Kazahstan au fost trimise 1315 vagoane cu 3470 de familii deportate (22 648 de persoane). Pe 1 aprilie 1951 are loc și al treilea val de deportări. Pe aceleași adrese – Siberia și Kazahstan, au fost ridicate și trimise 5917 persoane, membre ale „sectei ilegale antisovietice a iehoviștilor”. În trei valuri de deportări, din Basarabia au fost ridicate între 80 și 100 de mii de persoane, condamnate pe nedrept de un regim care nu avea niciun drept asupra Basarabiei. A fost și rămâne o crimă pentru care nu vrea să-și asume nimeni nicio responsabilitate și după aproape 80 de ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial.
În 1953 moare Stalin. Dispariția lui salvează viețile a mii și zeci de mii de deportați din Basarabia. În 1956 are loc (la nivel unional) prima reabilitare a celor deportați. Basarabenilor li se permite revenirea în Moldova, dar nu și în locurile de baștină. Calvarul deportărilor continuă. În 1989, Consiliul de Miniștri al RSSM decide reabilitarea integrală a deportaților. Trei ani mai târziu, se fac mai multe modificări legislative, dar ele au complicat și mai mult lucrurile – motiv din care deportații și familiile acestora așa și nu-și pot primi compensațiile pentru averea confiscată. Și acasă reveniți, deportații rămân pentru guvernări aceiași „dușmani ai poporului”? Singurul lucru real făcut până acum pentru deportați este „Trenul durerii” – monumentul din scuarul Gării Feroviare, dar meritul nu e nici aici al guvernărilor. În 1992, Asociația Foștilor Deportați și Deținuți Politici (președinte Gheorghe Ghimpu) instalează în scuarul gării o piatră comemorativă, care este dublată în 2013 de „Trenul Durerii” (instalat de primarul Dorin Chirtoacă) – în memoria victimelor deportărilor staliniste.
Pe 6 iulie, la Trenul Durerii se vor aduna, ca în fiecare an, alături de altă lume, și foștii deportați care mai pot s-o facă. Vor veni și oficialitățile. Vor spune cât de cumplit a fost ceea ce s-a întâmplat. Și vor pleca să-și vadă de treburile lor. Deportații cu ce se vor alege? Problemele acestora vor rămâne, iar ei, de la an la an, sunt tot mai puțini: 6603 în 2024 față de peste 20 de mii acum 32 de ani.
Despre deportările staliniste din Basarabia trebuie să vorbim și să scriem până nu i se va face dreptate ultimului deportat. Dacă ne doare cumva ceea ce a fost.
