Droguri muzicale
„Eroina, eroina…”, cânta cu mare entuziasm un copil mic aşteptând în staţie troleibuzul. Nimic neobişnuit, credeam eu, până când am fost „luminat” că micuţul se referea la un cântec pop autohton care, de fapt, ar face aluzii la heroină, adică la un drog. Sensibilitatea noastră este maximă când e vorba despre ceva legat de identitatea naţională. Faptul că Ucraina a câştigat Eurovisionul provoacă furie colectivă în Federaţia Rusă. Iar faptul că un câştigător de casting show din Marea Britanie (James şi mai cum?) aduce auditoriul în extaz legând câteva cuvinte în română devine o ştire de însemnătate naţională.
Dar pe lângă problema limbilor – dacă cineva cântă în rusă sau în română, pe lângă faptul că vreo vedetă de estradă autohtonă sau internaţională prestează servicii de prostituţie politică pentru spectacole electorale, ne interesează cumva şi nutriţia muzicală a copiilor noştri? Sau, dacă e în engleză, totul e „ghini” – doar nu e în limba rusă, ceea ce deja e un mare plus. Dacă textele multor „cântece” sunt pline de vulgaritate şi amoralitate – mă rog, măcar copiii noştri să înveţe limba engleză. Şi dacă videoclipurile de la canalele TV seamănă – când deconectăm sunetul – mai degrabă cu reclama la filmele porno sau la instructajele de „gop stop”: ”Ei bine, aşa sunt vremurile în care trăim. Trebuie să ne acomodăm”.
Moldova este „ţara minunilor”, spun mulţi moldoveni, mai ales atunci când întâmpină delegaţii de peste hotare. Cu un zâmbet uşor ruşinat, aceştia practică un ritual convenabil de resemnare: ştim cu toţii cum e la noi, dar ce pot face eu, un „simplu” muritor? Asemenea „minuni” se regăsesc şi în ceea ce se cheamă cultură. Părinţi care îşi fac cruce la volan trecând pe lângă biserici, care urmăresc cu acurateţe calendarul bisericesc (mai ales datele ce pot servi ca pretext pentru excese de alcool şi mâncare), care nu văd absolut nicio problemă atunci când copiii lor ascultă cântece ce descriu plastic sexul oral sau fantezii de viol al unor vedete internaţionale. Cu mulţi ani în urmă, la o renumită tabără autohtonă, priveam cum copiii şi învăţătorii dansau anume pe astfel de piese hip-hop.
Acest „doar ştiţi cum e la noi”, cu care se acceptă corupţia şi abuzul de putere, poate însemna şi o capitulare în războiul cultural care se duce actualmente în toată lumea. Numai că „generalii” lui nu sunt nişte oligarhi autohtoni, ci o reţea difuză de persoane interesate de coruperea moralităţii şi dependenţa omului contemporan de instinctele lui animale. Nu doar Roma Antică a aplicat principiul „pâine şi circ”. Şi nu doar Karl Marx a înţeles că pentru a controla masele într-o mare dictatură a proletariatului trebuie distrusă mai întâi familia. Imediat după Revoluţia din 1917, comuniştii s-au apucat de implementarea teoriei în practică, promovând desfrâul organizat.
„Ingineria socială” respectivă se aplică în zilele noastre sub forme mai plăcute: promotorii ei sunt Tinerii (cu „t” mare) mediaticii (fete şi băieţi „de vis”), la viaţa cărora din videoclipuri (maşini şi case de lux, ceasuri Rolex, „libertate”) aspiră milioane de tineri. Au trecut vremurile în care, măcar formal, cântecele tinerilor promovau „principii şi valori”, protestau împotriva războiului. A rămas, cu puţine excepţii, doar tema „dragostei”, dar ce se subînţelege prin aceasta devine clar din videoclipurile însoţitoare. „Dansurile” şi „costumaţia” personajelor din ele amintesc mai degrabă de un program de fitness pentru „cea mai veche profesie din lume”, decât de un profund sentiment de dragoste, gata să reziste şi „la greu”. „Dragostea” a devenit un cuvânt-cod pentru „satisfacţia imediată a plăcerilor şi mofturilor”. „Tot ce vreau este încă o noapte” şi „nu mai vreau să aştept niciun minut în plus”, cântă Dan Balan în „Freedom”, fiind consecvent şi spunând lucrurilor pe nume în cântecul „Justify sex” (justifică sexul).
