EDITORIAL Dizabilitatea nu e o glumă
Era o zi de primăvară rece și eram la repetiții pentru dansul absolvenților/telor de liceu, din clasa a 12-a, care urma să aibă loc în ziua magică de 31 mai. Perechile erau alineate și se duceau câteva pe rând pentru a repeta o anumită mișcare, sub văzul critic al tuturor. Care mai încrezător, care mai „imperfect”, dar fiecare cu propriul său „dans”.
Era rândul nostru să ne așteptăm rândul și colegul de lângă mine, în timp ce se uita la unele perechi mai stângace în primele lor încercări, îmi zice: „Bun venit în clubul de autiști”. Sincer, nu știam ce reacție să am și am tăcut, pentru că, efectiv, nu puteam articula nimic în raport cu furia pe care o simțeam. Un prieten de-al meu însă, care era alături și a auzit ce a fost spus, l-a luat într-o parte și i-a povestit despre cazul familiei mele, spunându-i să nu mai folosească asemenea insulte. Eu i-am mulțumit din ochi. Celălalt coleg și-a cerut scuze.
Nu este prima dată când aud despre dizabilitatea cuiva, fiind catalogată ca o insultă, și una de cea mai joasă speță. Limbajul pe care îl folosim definește foarte mult gradul nostru de informare și toleranță, iar astfel de glume de prost gust nu pot fi decât un indicator al faptului că persoana este ori neinformată, ori, pur și simplu, needucată. Pe mine mă durea foarte mult când auzeam pe holurile școlii sau în stradă adresări de genul: „Băi, ce autist ești!”, „Hahaha, parcă ești Down!” sau altele, pentru că diagnoza și/sau dizabilitatea cuiva este transformată, cu ușurință și fără remușcare, într-o ofensă.
Ăsta e unul din motivele pentru care familiile în care un/o membru/ă are o dizabilitate, nu vorbesc despre asta, pentru că aceasta este perceput ca ceva chiar denigrator, pe când nu este așa. Atâta timp cât în societate se fac glume în acest sens, aceste familii se pot pomeni în situația în care, la început, nu vor lua nici ele în serios dizabilitatea, pentru că în societate este asociată cu o glumă. Astfel, integrarea în comunitate devine o luptă imposibilă, atunci când membrii/ele acesteia construiesc un zid de nepătruns de ignoranță.
De aceea și persoanele cu vreo dizabilitate luptă împotriva condiției în care se află. Ca să facă parte din comunitate, să aibă acces la aceleași servicii, să interacționeze cu semenii/ele lor, doar ca, într-un final, să le fie trântită ușa în nas, fiindu-le aduse ofense la adresa identității lor. Totul vine de la limbajul pe care îl folosim și de la lipsa de empatie în comunicarea cu persoanele din jur.
Mai jos sunt câteva recomandări de expresii pe care ar fi bine să le avem în vocabularul nostru, atunci când e vorba de dizabilitate, spicuite din „Ghidul de bune practici pentru o bună interacțiune cu persoanele cu dizabilități”.
| DA | NU |
| persoană cu dizabilități | handicapat |
| persoană cu dificultăți de învățare | retardat |
| persoană cu deficiență motorie | olog |
| persoană cu deficiențe de creștere | pitic |
| persoană cu dizabilități congenitale | defect din naștere |
| persoană cu dizabilități de vorbire | limba înnodată, mut |
| persoană fără dizabilități (in)vizibile | normal |
| persoană nevăzătoare | orb |
| CUVINTE CE ÎNTĂRESC STEREOTIPURI | bolnav, invalid, nenormal, victimă a…, sărac, sărman, nenorocit, … |
Este important ca părinții/profesorii etc. să nu folosească aceste cuvinte din rubrica „NU”, pentru ca, la rândul lor, copiii să deprindă un altfel de limbaj, mai respectuos, și să se comporte demn cu semenii lor cu dizabilități. E minimul pe care putem să-l facem pentru a le respecta demnitatea umană și pentru a asigura un proces de incluziune. Identitatea cuiva nu poate fi un subiect de glumă și ironie.
Ce m-a mirat în cazul de la repetițiile noastre haotice de dans este schimbarea totală de percepție, după ce a fost dezvăluit faptul că eu am în familie o persoană diagnosticată cu autism. Dacă problema nu ne vizează personal sau pe cineva cu care suntem în discuție, nu ne pasă cum vorbim și cu ce atitudine spunem lucrurile. Atâta timp cât nu e ceva personal, situația persoanelor cu dizabilități nu ne preocupă și e permis oare să fim nerespectuoși/tuoase? „Și ce am eu cu asta? Cu dizabilitatea altcuiva?” e o întrebare des auzită. Fiecare dintre noi e parte din comunitate și fiecare poate și e binevenit să contribuie cu vorbe și gânduri bune. Eu asociez comunitatea cu o horă, unde nu doar ții de mână pe cei/cele din joc, dar și alții/altele te susțin și se bazează pe tine, având încredere că nu le vei da drumul.
Acest articol este scris în cadrul rubricii „Cu grijă” și vorbește despre comunitatea de tineri și copii cu dizabilități și despre modul în care vede lumea o tânără din Moldova. În cadrul seriei de articole „Cu grijă” voi povesti, o dată la două săptămâni, din experiența mea și a familiei mele privind lupta noastră continuă, vom vedea ce au de zis specialiștii la această temă, dar, mai ales, îi vom auzi pe cei ce nu vorbesc. Denumirea vine de la grija infinită pe care o poartă familiile persoanelor cu dizabilități, dar și pentru că e o expresie caldă în limba română, care mi-e dragă îndeosebi. Astea fiind spuse, vă invit să pornim la drum spre acceptare și toleranță. E cert că avem de străbătut cale lungă, însă doar așa putem crea o lume incluzivă pentru fiecare.
„Ghidul de bune practici pentru o bună interacțiune cu persoanele cu dizabilități”
Cu grijă: https://www.instagram.com/cu_grija/
