De la Șor sau guvernanți – cum ne contaminăm de moldovenism
Acum câteva zile, la 2 iulie, comemoram cei 520 de ani de la trecerea în neființă a celui mai mare domnitor din istoria românilor – Ștefan cel Mare și Sfânt. Tot pe 2 iulie 2024, Blocul „Victorie”, constituit la Moscova din partiduțele lui Șor, publica un videoclip – pe cât de strigător la cer, pe atât de rupt de realitate, distopic, în care folosea cadre filmate la Mănăstirea Putna și în care ne vorbea despre Ștefan ca „erou al moldovenilor”. Totuși, cu aceeași ocazie, dar și cu altele, apar mesaje cu iz de discurs moldovenist și din partea guvernării sau a instituțiilor de stat. Cu siguranță, intențiile sunt diferite de cele ale mercenarilor politici pro-ruși plătiți de Șor. Dar, din păcate, efectele pot fi periculos de asemănătoare. Despre asta vorbim mai departe.
Nu surprinde cu nimic faptul ca politicienii pro-ruși exploatează pervers imaginea unei personalități istorice românești, prezentând-o drept un idol moldovenist. De altfel, acest bacil al moldovenismului nu e nici el unul nou. Început cu mișcarea de opresiune a românilor în Gubernia Basarabia, acesta a evoluat într-o adevărată doctrină odată cu venirea bolșevicilor la putere. Toți acei pseudosavanți (printre care erau și cozi localnice de topor) încercau să ne demonstreze că moldovenii, prin nu știu ce miracol al evoluției etnice, au devenit un popor cu identitate și limbă diferite de cea română. Aceste raționamente absurde au fost, de fapt, și pretextul pentru refuzarea recunoașterii de către URSS a Unirii din 27 martie 1918, dar și pentru a justifica ocupația Basarabiei din 1940 și ulterior, din 1944 până în 1991. Mai mult, același moldovenism a fost din prima zi inamicul numărul unu al cauzei renașterii naționale, a reintrării în drepturi a românilor majoritari din stânga Prutului. Astfel, preluat de Vladimir Voronin, îmbogățit și reciclat de Igor Dodon, era de așteptat să ajungă și în gurile acoliților lui Ilan Șor. Este o bifă pe care trebuie să o aibă în carnetul de muncă orice agent politic pro-rus din R. Moldova.
Ce miră cu adevărat și provoacă stupefiere bine justificată, este faptul că și conducerea proeuropeană emite tot mai des declarații și retorică explicită care se definește tot mai clar în același profil moldovenist. Un exemplu elementar este cel al recensământului – cel din 2024 nu doar că a fost realizat pe baza standardelor recensămintelor dirijate de Voronin, dar a și oferit oamenilor opțiunea de a selecta că sunt etnici moldoveni, diferiți de etnicii români. Mesajele postate pe paginile oficiale ale președintei, guvernului, parlamentului etc. par să fie incredibil de sfioase în a scrie cuvinte cu rădăcina „român”. În același 2 iulie, când Șor, prin Alexei Lungu, ne povestea despre moștenirea lui Ștefan cel Mare, pagina Maiei Sandu scria că „pentru moldoveni, viața domnitorului reprezintă o pagină de glorie în istoria țării (..).” Survin întrebări. Care moldoveni – de la Chișinău, Suceava sau Galați? Care țară? Principatul Moldovei, adică țara lui Ștefan cel Mare, contopindu-se cu Principatul Valahiei, a dat naștere Regatului României. Republica Moldova, astfel, NU este urmașa Moldovei lui Ștefan.
Admit că aceste mesaje nu sunt livrate cu intenția expresă de a întări cauza moldovenistă, așa cum ne sunt furnizate cele ale politicienilor pro-ruși. Dar, din păcate, au exact același efect. De fapt, un mesaj moldovenist care vine de la un exponent proeuropean nu este cu nimic mai bun decât același mesaj moldovenist, statalist care vine de la unul pro-rus. Ba chiar este cu atât mai dezamăgitor, cu cât politicienii pro-ruși din Moldova au deprins și educat electoratul lor cu astfel de mesaje, apropiindu-le drept element de bază pentru mișcările lor politice. De cealaltă parte, proeuropenii din stânga Prutului au fost întotdeauna adepți ai renașterii naționale, ai cauzei românești și ai scuturării de extremități ultra stataliste care fac aluzii la „măreția trecutului poporului moldovenesc”.
Guvernarea pare să se fi ancorat pe ideea de integrare în UE ca stat separat de România. Bun, fie – personal, înțeleg că acesta ar fi scenariul unui compromis acceptabil, care poate fi valorificat ulterior prin o reunire cu România. Adevărata problemă zace în lipsa unității identitare, pe care am impresia că aceeași guvernare încearcă să o rezolve prin suprasaturarea mesajelor publice cu termeni de tipul „moldovenii, moldovenesc, moldovenește”. Și e păcat. Eurointegrarea trebuie să aibă loc cu identitatea națională afirmată, asumată cu fruntea sus, nu într-un mod umil, mișel, care rescrie istoria doar pentru a crea o senzație falsă de confort identitar pentru cetățeni. Republica Moldova trebuie să intre în Uniunea Europeană drept stat românesc. Mesajul public trebuie să fie construit în jurul unui proces constant de emancipare și promovare a istoriei, culturii și identității românești, care promovează concomitent drepturile minorităților – dar nicicidecum prin recurgerea la moldovenism sau fraze românofile sporadice.
Mănăstirea Putna a venit cu un răspuns la videoclipul realizat de blocul „Victorie”. La manipulările șoriste, Mănăstirea a remarcat că „în ceea ce privește tendințele de denaturare a istoriei românilor, amintim că pe Urna comemorativă adusă de Mihai Eminescu și de studenții care au organizat Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni la Putna în 1871, aflată astăzi în muzeul mănăstirii, marele domn este numit «APĂRĂTORUL EXISTENȚEI ROMÂNE».” Deși răspunsul a fost dedicat politicienilor pro-ruși, nu ar strica dacă și politicienii de la guvernare ar redeschide cărțile de istorie și s-ar inspira pentru mesajul lor public. Și în loc de menajare, complăcere prin mesaje derutante din punct de vedere științific și istoric, să educe și să promoveze adevărul identitar.
Cât noi încă orbecăim pe întuneric în căutarea identității, alături, o țară întreagă stă sub asediu și se apără – mor copii, soldați, speranțe. Dar, dincolo de rachete și tunuri, cea mai mare armă a ucrainenilor, cea care îi va ține în viață ca stat, este că știu cine sunt. Ei nu apără doar țărâna părinților, dar și istoria, identitatea lor. Noi încă părem gata uneori să le cedăm fără luptă.
