De ce nu mă voi vaccina?
Da, știu, sunt în grupul de risc, după criteriul profesional, de vârstă sau de stare a sănătății. Da, știu, săptămâna trecută au murit zeci de oameni din grupul meu de vârstă din cauza complicațiilor cauzate de COVID-19. Dar eu nu mă voi vaccina.
Nici mama mea nu se va vaccina, nici soțul meu, nici mama lui. Maică-mea, octogenară, a fost printre primele persoane din familia ei care a primit vaccinuri. Le-a acceptat cu pietate. De ce? Era o copilă de țărani dintr-o familie numeroasă din Pitușca. Mama ei, bunică-mea Alexandra, având opt copii în viață, oricum i-a plâns toată viața pe cei doi copii prăpădiți, unul într-un incendiu, altul – de poliomielită. La nivel global, în anii ’40—’50, poliomielita paraliza sau omora câte jumătate de milion de oameni pe an. Dar bunică-mea nu știa de jumătate de milion, știa de copilul ei drag, trup din trupul ei, pierdut de mic. În anii ’50, când au apărut vaccinurile de poliomielită, bunică-mea nu a mai vrut să piardă niciun copil din cauza acestei maladii și nu i-a mai pierdut, pentru că au fost vaccinați.
Însă nu doar poliomielita răpunea copiii și maturii. Tuberculoza o găsim mai în toate romanele clasicilor, ca o sursă de suferință și deces. Și în istoria familiei noastre este o filă tristă. În adolescență, maică-mea a făcut o formă de tuberculoză la osul umărului. Asta a însemnat o dramă pentru întreaga familie: bani necesari pentru medicamente, regim special alimentar și de efort. Nu se putea, bani nu erau, produsele necesare erau puține și sărace, dar de muncă era prea mult într-o familie cu mulți copii, ea fiind surioara mai mare. Tratamentul a durat foarte mult timp, la fel și consecințele. Dar pentru că există medicină, există și maică-mea azi. Iar atunci când au fost anunțați că li se vor face vaccinuri împotriva tuberculozei, nimeni în familia lor nu a contestat. Nimeni n-a vrut să fie atât de bolnav, să stea cu lunile în spital și să rămână cu sechele.
Când eram mică, țin minte că fiecare în curtea bunicii își arăta cu mândrie cicatricea de lângă umăr, lăsată de vaccinul împotriva tuberculozei, care era numită popular “hultoi” (altoi). Toată viața mea nu auzisem pe cineva să fi murit de vaccin, să fi rămas cu dizabilități, să fi refuzat vaccinul. În satul copilăriei mele toți le acceptau ca pe o garanție de viață, ca pe un pașaport de longevitate: am fost “hultuit”, nu voi muri de tuberculoză (polio, tetanus, rubeolă). Atât maică-mea, cât și mama soțului au acest semn pe braț, dar și alte vaccinuri. Sunt octogenare, sunt active și lucide. Chiar vor citi și acest articol. Dar de data aceasta probabil nici ele nu se vor vaccina.
Și eu, și soțul am primit toate vaccinurile considerate obligatorii în copilărie, se vede și din fișa medicală. Au fost efecte adverse? Suntem ambii semicentenari, avem facultățile făcute, am muncit fiecare câte 3 decenii, continuăm să muncim și avem planuri să fim activi încă câteva decenii. Ne-au ajutat vaccinurile să fim așa? Nu știm exact, dar e o bucurie că nu am murit de poliomielită sau de o mulțime de alte boli eradicate prin vaccin. Totuși, acum nu ne vom vaccina.
Pe copii i-am vaccinat la recomandarea medicilor, din primele zile de viață și, ulterior, anual, în baza graficului stabilit de ei. O singură pretenție am avut la vaccinare. Atunci când unul dintre copii a făcut o formă agresivă de tuse convulsivă, am considerat că nu a fost vaccinat la timp cu pertussis. În rest, sunt copii sănătoși, activi, au fost eminenți la școală, au făcut facultăți în străinătate, singuri, fără să le plătească părinții studiile. Dar, probabil, și ei nu se vor vaccina acum.
De ce noi, cele trei generații de oameni vaccinați din familia noastră, nu ne vom vaccina acum împotriva COVID-19? Pentru că e prima dată când nu avem acces la vaccin și nu se știe când vom avea. Săptămâna trecută, în R. Moldova au murit oameni cât un sat întreg, de complicații cauzate de COVID-19, iar în spitale zac multe cunoștințe de-ale noastre pentru care am vrea să facem orice ca să-i ajutăm, dar nu putem face nimic.
Miile care sunt azi în spitale puteau să nu ajungă niciodată acolo, dacă erau vaccinați. Da, dacă R. Moldova își organiza din vara trecută bugetul și planul de procurare a vaccinurilor. Da, Spiridon Vangheli nu s-ar chinui acum cu masca de oxigen în spital, iar Nicolae Dabija nu ar fi murit de complicațiile de COVID în luna martie, dacă erau vaccinați măcar în februarie. Dar nu au fost, pentru că guvernarea a avut alte priorități timp de un an întreg.
Vaccinuri în lume sunt, dar dacă guvernul a ratat toate șansele de organizare a vaccinării, începând cu anul trecut, cele 3 generații de oameni vaccinați și plătitori de taxe din familia noastră nu vor avea acum acces la vaccinul anti-COVID. Doar să plecăm în România, sau în SUA, sau oriunde nu plătim taxe, pentru turism de vaccinare.
