Covid-19 sau râie? Tratament sau acid sulfuric?

Au trecut o sută de zile de când în R.Moldova s-a anunțat primul caz de infectare cu coronavirus și lucrurile au mers din rău în mai rău. La peste trei luni distanță avem probleme peste tot: medicii nu mai vor și nu mai pot să lucreze în condiții dificile, pacienții sunt tot mai mulți și mai nemulțumiți, afacerile s-au istovit din cauza carantinei, țăranii nu și-au putut valorifica terenurile, elevii și studenții nu și-au putut finaliza anul de studii, jurnaliștii se plâng de acces limitat la informație, iar Guvernarea ceartă oamenii și-i amendează în fiecare zi.

Îmi aduc aminte de un caz din copilărie și de o primă boală contagioasă pe care am cunoscut-o. Eram la bunica mea Alexandra din Pitușca, care avea mulți nepoți de la cei 8 copii ai săi, dar și mahalaua era plină de copii și nepoți de-ai vecinilor. Hudicioara de la poarta ei era un rai al copilăriei, doar că, la un moment dat, am înțeles că am luat unii de la alții și am împărțit între noi un mic acarian, numit în popor râie. Bunica imediat a decis să ne aplice tratament.

La acea etapă, în acea mahala și probabil în toate satele de la noi, scabia se trata cu … piatră vânătă, științific numită sulfat de cupru. Văd și acum cum ne-a chemat bunica la tratament. A început cu cel mai mare. N-a reușit să treacă cu pămătuful albastru pe la ambele mâini că bietul a rupt-o din loc, alergând haotic prin fasolele bunicii, pătulindu-i răsadul de vinete și urlând ca din gură de șarpe. Piatra vânătă pe pielea rănită ustură rău. Ce-am făcut eu? Habar nu am de ce, am stat cuminte să-mi îmbibe bine-bine acarienii de pe mâini. Plângeam cu sughițuri, dar am rezistat.

Tratamentul cu piatră vânătă, nebunia aia usturătoare cu acid sulfuric, trebuia făcut zi de zi. Cum vedeau copiii pămătuful albastru, o zbugheau ca șoriceii, care pe poartă, care peste gard, care prin râpă, jucându-se într-o veselie toată ziua, spre bucuria lor și a acarienilor, departe de sursa de tratament. Eu și încă vreo câțiva copii stranii am acceptat provocarea în fiecare zi, chiar dacă de la picăturile albastre care intrau în pielea crăpată mi se făcea inima de piatră (vânătă), dar răbdam. A doua condiție era să păstrăm izolarea, să nu mai ieșim la joacă în hudiță cu toți copiii, până nu scăpăm de râie, ca să nu ne reinfectăm, ca să nu infectăm pe alții. O respectam.

Tratamentul scabiei a reușit în cazul unora și a eșuat, în general. Cei care au acceptat pămătuful albastru-usturător au scăpat de scabie în câteva zile. Dar cei care nu l-au acceptat, care fugeau și ziceau că ei nu au râie și nu le trebuie leac, au perpetuat scabia și ne-au dat câte o doză de acarieni înapoi. Așa, peste o săptămână, a trebuit să suferim iar de mâncărime, dar și de dozele albastre usturătoare. Cred că a fost prima mea traumă cognitivă despre injustiție. Simțeam că ceva e greșit, că parcă am făcut ce trebuie, dar au învins cei care au făcut ceea ce nu trebuie.

Privesc la ceea ce s-a întâmplat în cele 100 de zile și simt un deja vu. O parte dintre cetățeni s-a comportat exemplar, iar o parte, în frunte cu un număr de autorități publice, de clerici, influenceri, oameni vocali distribuie informații care neagă problema: ba că COVID-19 e o invenție, ba că acest coronavirus există, dar nu e strașnic, ba că medicii umflă cifrele, ba că morții de inimă sunt plătiți să fie considerați morți de coronavirus.

Azi ZdG încearcă să răspundă la câteva dintre aceste zvonuri. Dar e o muncă ingrată, atunci când autoritățile nu își fac munca corect. Ce ar trebui să facă? De exemplu, Noua Zeelandă (4,8 milioane de cetățeni) a fost unul dintre statele care a scăpat totalmente de coronavirus, iar prim-ministra acestei țări a devenit o eroină a lumii întregi. Pentru că a avut o strategie pe care a comunicat-o pas cu pas și cetățenii au respectat-o. Acum, după ce această țară și-a redeschis hotarele, 2 persoane au revenit din străinătate să își vadă părinții și s-a descoperit că erau infectate.

Ce-a făcut prim-ministra? A dispus un șir de măsuri clare: au fost identificate toate persoanele care au fost în contact, apropiat sau îndepărtat, cu aceste persoane. Sunt 320 la număr. Fiecare dintre acestea va intra în carantină, va fi testată, cu tot cu oamenii din anturaj. Totodată, toți oamenii care intră în Noua Zeelandă vor sta într-o carantină strictă, timp de 2 săptămâni, iar autoritățile le oferă inclusiv spații de cazare și izolare celor care vin. Pare scump? E scump să ții câteva sute de oameni în izolare, dar întreaga societate să funcționeze, iar spitalele să fie libere de infecții și să poată trata oameni cu alte maladii, fără să-i supună unor riscuri suplimentare.

E timpul să acceptăm să învățăm de la alții. Exemple sunt. Altfel, vom fi măcinați de zvonuri, ca de râie, fierbând într-un acid (sulfuric) al minciunilor.