Chişinăul îşi schimbă avocaţii
La sfârşitul celui de-al II-lea mandat, preşedintele Voronin s-a pomenit într-o situaţie extrem de delicată, conştient că duplicitatea sa politică nu mai ţine. Pus în situaţia să aleagă, el nu a prea avut ce alege, întrucât trecutul îl trage, totuşi, la ruşi.
Kremlinul l-a luat în primire, i-a făcut campanie electorală, l-a scos cu scorul dorit, iar în momentul în care şi-a dat seama că Chişinăul-2009 nu mai este cel din 1940 şi că PCRM nu este o lege obligatorie în R. Moldova, au înscenat o mică „revoluţie”. Serviciile speciale ruse sunt deosebit de ingenioase în materie de diversiune, inclusiv politică. E suficient să ne amintim cum au fost puse pe rol războaiele de la Nistru, cel cu Georgia ori „atentatele teroriste” de la „Nord-Ost” şi „Beslan”, provocate de aceleaşi servicii, pentru a justifica crimele de război din Cecenia. Până şi natura represaliilor, şi specificul acuzaţiilor de diversiune la adresa adversarilor sau „ne-prietenilor” externi sunt caligrafiate de pe modele ruseşti.
După ce încerca, acum o săptămână, un război diplomatic cu România, care la Chişinău nu mai prinde şi pe care Bucureştiul l-a lăsat, cu reţinere, să se răsufle, Voronin trece la Serbia, culpabilizând-o de implicarea în manifestările de la Chişinău a „9 cetăţeni sârbi sub mandat nord-american”. Declaraţia surprinde, ca şi în cazul „noii drepte” din România, sau al „stegarilor” de pe Preşedinţie şi Parlament, pentru care Bucureştiul a fost acuzat de tentativă de lovitură de stat, fără ca Voronin să pună vreo probă pe masă. Ceea ce nu surprinde, însă, e lipsa acuzaţiilor la adresa Rusiei, chiar dacă Eu TV afişa, pe 8 aprilie, că protestele sunt un scenariu rusesc de înlăturare a lui Voronin de la putere. Că e rusesc, da. Dar că ar fi anti-comunist, nu are cum. Să ne amintim că primii care au dezaprobat acuzaţiile opoziţiei de fraudare a alegerilor şi şi-au asumat rolul de avocaţi ai comuniştilor au fost rusii. Şi observatorii CSI, şi ambasadorul rus la ONU, D. Rogozin, şi ministrul de Externe, S. Lavrov, şi preşedintele D. Medvedev, şi Duma de Stat, cu excepţia liberalului V. Jirinovschi – toate vocile oficiale ruse au fost şi rămân pro-comuniste. Rusia încearcă să forţeze OSCE recunoaşterea valabilităţii alegerilor, aşa cum sunt. Atunci, care ar fi logica unei rebeliuni anti-comuniste, pornite de Rusia? Mai degrabă a fost un scenariu inspirat de FSB în adaptare moldovenească. Un alt fel de „putch”, unul mimat, altul decât cel de la Moscova, din 1991, sau de la Bucureşti, din 1989.
Chişinăul îşi schimbă avocaţii. În 2005, Băsescu venea indirect pe acest rol, în 2009, rolul e preluat de Medvedev. Nu ştiu pe cât îi convine lui Voronin cursa, dar startul a fost dat. Mişcarea, deocamdată pe contrasens, rămâne riscantă şi nu există garanţii că Voronin nu s-ar putea ori nu ar putea fi accidentat, cu tot ghidajul Kremlinului şi asistenţa FSB. Au mai păţit-o, la vremea lor, tot „asistaţi de Rusia”, Hussein şi Miloşevici, ca să nu mergem prea departe în istorie. Dacă după 8 ani de preşedinţie V. Voronin nu a gândit nimic mai bun pentru Moldova decât ceea ce s-a produs pe 7 aprilie şi, în consecinţă, se mai întâmplă la Chişinău, degeaba a mai ros pantalonii în politică. Nici un dictator, mare sau mic, nu a putut fi salvat de la pierzanie nici de poliţie, nici de securitate, nici de armate.
Marii domnitori mor plânşi şi onoraţi de popoarele lor. Marii dictatori mor, de obicei, de mâna propriilor bodyguarzi sau trădaţi de anturaj.
Petru AMARIEI
