Ce nu cunosc maturii despre copii
A fost o zi, 1 iunie, în care, tradițional, preferăm să vorbim mult despre copii, despre copilărie, despre dragoste pentru ei și despre grija pe care le-o poartă maturii, în special statul. Și în acest an a fost la fel, doar că ziua a fost „condimentată” cu lamentări despre impactul pandemiei de COVID-19 asupra vieții copiilor. Da, a mai fost ceva, Primăria Chișinău a ținut să protejeze copiii de frig și de ploaie și a transferat toate evenimentele dedicate Zilei Copilului pentru sfârșitul săptămânii, în speranța că vremea se va încălzi.
În spatele acestor afișaje oficiale, ziua a continuat după alte reguli, deseori neacceptate de noi, dar care au devenit indispensabile vieții noastre. Părinții, mulți dintre ei, au căutat soluții de câștig ca să-și poată întreține copiii. Statul a mimat acordarea ajutoarelor sociale pentru cei nevoiași și a pensiilor de întreținere pentru copiii cu probleme de sănătate. Tot statul, sub acoperirea că va crea condiții de viață egale pentru toți copiii, a recurs la spălare de fonduri, sub pretextul edificării unei vieți mai bune pentru cei mici. Copiii, foarte mulți dintre ei, au încercat să-și evalueze posibilitatea de a susține toate examenele pe care urmează să le susțină, după un an greu de pandemie, în care comunicarea cu școala, cu profesorii, cu colegii, a fost extrem de dificilă. Acestor copii nu le-a ars de sărbătoare. La fel și altora care, lăsați de părinți în voia sorții, s-au frământat, așa cum fac zi de zi, seară de seară, ca să înțeleagă de ce ei? De ce pentru ei nu s-a găsit în această viață un suflet de mamă?
Poate că nu m-aș fi oprit la acest gând, dacă Daniela Calmîș, colega noastră de la ZdG, nu ar fi cunoscut-o pe Ecaterina, o tânără de 21 de ani, care și-a irosit copilăria și adolescența pe la case de copii și orfelinate (citiți despre viața Ecaterinei în acest număr de ziar). Am consumat fiecare cuvânt al Ecaterinei și am înțeles că maturii cunosc prea puține despre viața copiilor. Și părinții, și pedagogii, și buneii, și vecinii, și autoritățile locale, și autoritățile centrale cred, de obicei, despre copii, că aceștia sunt bine, că nu ar avea probleme și că viața lor, așa cum este, nu poate fi comparată cu povara pe care o poartă maturii pe umerii lor.
Am descoperit dificultățile maturilor de a-i înțelege pe copii după ce am citit o reacție la cele relatate de Ecaterina, venită de la un coleg de-al acesteia. „M-am bucurat să o revăd bine și împlinită. A venit la școală, credeam cu toții că nu mai faci nimic cu acest copil, dar ea a izbutit. Și eu am trăit acolo toată viața, până la 18 ani, când am plecat. Ecaterina era prin clasa a 2-a… Violența despre care vorbește ea este doar 10% din ce am tras eu și mulți colegi de-ai mei. Persoana despre care vorbește Ecaterina am recunoscut-o imediat după maniera agresivității. Am 31 de ani, dar încă nu l-am iertat și am o dorință nespusă de a-l pedepsi… Tare mult ne băteau acolo și ne țineau și flămânzi. Îi țin minte pe toți în față, cunosc și numele fiecăruia dintre ei… Aș vrea să știu dacă e posibil cumva de a-l acționa în judecată pe acesta sau măcar să-l facem cunoscut ca țara să-și știe eroii”.
Timp de 13 ani, câți au trecut de la despărțirea de acel internat, acest tânăr nu a uitat nicio clipă coșmarul din copilăria și adolescența sa. Între timp, oricine dintre autorități a avut posibilitatea să apară în public, a spus că totul e aşa cum trebuie să fie. Și oamenii au crezut. Dar, așa cum afirma Vasile Romanciuc, tot pe 1 iunie, la lansarea de la „Cartier” a unei antologii din poeziile sale, „Toate întâmplările se prefac în cuvinte”. Cartea parcă e pentru copii, dar asta, probabil, ar trebui să înțeleagă maturii. Toate faptele, atitudinea, brutalitatea, violența sau neglijența cu care sunt tratați copiii se vor transforma cândva în cuvinte. Cei suferinzi vor vorbi. În voce sau în șoaptă, dar își vor spune durerea.
