Ce ne facem cu bătrânii noștri?
În ajunul Zilei Internaționale a Oamenilor în Etate, m-am trezit de bună dimineață furat de amintiri și dus cu gândul la satele noastre din primii ani de după război și foamete, cu modul lor patriarhal de viață, la bunicii mei și bătrânii copilăriei mele: la buna mea cea bună Țana (Alexandra) – mama mamei, la bunicul Ionică (tatăl tatei), care citea exagerat de mult și a fost un anticomunist incoruptibil până la moarte, la moș Ionică Cerneanu – vecinul de peste drum, bun și cuminte de felul lui, dar care avea grijă să raporteze tatălui, serile, situația de peste zi cu toate poznele care puteau încape în fantezia unor copii rămași de capul lor o zi plină de vară, la moș Vanea Ghizelu – un bătrânel scund de o inteligență țărănească rară, care ne putea distra cu orice ocazie posibilă, la dulcea mea bunică Catea și uciu Mihail – oameni de o finețe rară, care erau ca niște sfinți și vorbeau cu noi și între ei doar în șoaptă (era un miracol vorba cu ei), la baba Znova (moașa satului), pe care o știau toți copiii dintr-un capăt în altul al satului și care era ca o bunică a noastră a tuturor, la baba Natașca, bunica Manea, mama Tudora, moș Donea Drăgan…
La timpul și pe vremea ceea nu exista o zi specială în an a bătrânilor și nici nu știu dacă avea cineva nevoie să li se amintească de existența bătrânilor în viața noastră. Ziua Bătrânilor era în toate zilele. Bătrânii erau nelipsiți din viața familiilor, iar zilele lor erau în toate zilele. Exista, nescris de nimeni, dar lăsat prin providență dumnezeiască, un cult, prin care – mi-a rămas bătut în cap – bătrânii nu pot exista în afara vieții noastre, caselor și trăirilor noastre. Azi bătrânii o au, această zi specială. Și? Ce schimbă o zi, oricât ar fi ea de „albă”, în viața unor bătrâni, în care celelalte 365 sunt absolut „negre”? Pe vremea copilăriei mele, acu șaizeci și ceva de ani, bătrânii erau stâlpii casei. Un blazon, dacă vreți, pentru acel mod tradițional de viață, în care copiii își rânduiau viața pe lângă părinți, onorându-le vârsta și statutul. Rar casă de om fără bătrân, nu case și sate părăsite ca acum. Buni, blajini, cumpătați, trecuți prin viață, înțelepți, evlavioși și foarte generoși, ei erau lecții reale de viață și de familie. Și alinarea noastră. Nu eram tratați cu mai multe cadouri ca acum, dar o bomboană la fundul buzunarelor și câteva copeici legate într-un colț de batistă le aveau mereu la îndemână ca să ne bucure atunci când credeau ei că trebuie s-o facă. Pentru noi, copiii, ei erau nu doar bunici, în situația în care părinții, din primăvară devreme și până toamna târziu, erau prinși la munci și nu reușeau serile decât să ne adune la masă, să ne spele și să ne ducă la culcare. Bunicii erau pentru noi tot. Timpurile nu erau mai ușoare decât acum. Lumea trecuse printr-un război cumplit care omorâse peste 50 de milioane de oameni la nivel global și o foamete crâncenă (cu subtext politic, organizată) care lipsise Basarabia de peste 200 de mii de vieți omenești. Exista însă în toate rânduielile vieții mai multă cumsecădenie și disciplină, mai multă claritate asupra vieții și oamenii nu erau chinuiți cu tot felul de experimente politice, sociale, morale și de care mai vreți, care durează în R. Moldova de 30 de ani și cărora încă nu li se vede sfârșitul.
S-au dus anii. Au căzut cortinele. Trăim alte vremuri. S-a schimbat modul tradițional de viață. Suntem într-un amplu proces de reorganizare globală a lumii, în care bătrânii, alături de încălzirea globală, pandemie și conflictele militare, au devenit una din marile probleme ale planetei. La nivel global, numărul populației în vârstă de peste 60 de ani este în continuă creștere. Planeta tot mai mult îmbătrânește. Potrivit ultimelor estimări, la nivel continental, Europa are cel mai mare procent de populație în vârstă de peste 60 de ani. Germania este, la acest moment, cea mai „îmbătrânită” țară a Uniunii Europene. 25% dintre nemți au peste 65 de ani, în timp ce tinerii reprezintă doar 13%. Urmează Spania, Italia, Austria… Experți internaționali în materie demografică consideră riscantă situația pentru „bătrânul continent”, principala amenințare fiind presiunea pe care ar putea-o avea de suportat în următorii ani bugetele de pensii ale acestor state.
Situația nu este mai simplă nici în cazul R. Moldova. Ultimele date statistice arată că în R. Moldova ponderea persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani a ajuns la 28,5%. Practic, fiecare al treilea cetățean al R. Moldova este persoană în etate. Am depășit și cea mai îmbătrânită țară din UE – Germania. Numai că dacă țările UE îmbătrânesc pe seama avansării calității vieții, R. Moldova – pe seama exodului masiv al populației tinere, urmare a proastelor guvernări pe care le-am avut. Dacă până la destrămarea URSS, R. Moldova număra circa 4,5 milioane de populație, în prezent nu mai avem decât 2,6 milioane. Alte două milioane au plecat prin lume. Fac un ban pentru ei, câștigă un ban pentru cei de acasă, dezvoltă economiile altor state, nasc și cresc copii pentru alte state și suplimentează fondurile de pensii pentru bătrânii acestor state. Pensionarii noștri rămân tot mai mult pe rol de cerșetori, iar guvernele – pe rol de păpușari. Asta-i situația. R. Moldova nu a avut, practic, nicio guvernare care să nu-și mintă bătrânii. La alegeri le-au promis viață de rai și că-i vor face icoane la care se vor închina, dacă îi vor vota. Ce-a urmat după și cu ce s-au ales din votul lor bătrânii, cunoaștem.
Ar putea PAS să schimbe lucrurile? Ar putea. PAS a intrat în marile grații ale partenerilor occidentali și are toate șansele să atragă proiecte și investiții pentru „schimbare” și dezvoltare. Va face-o? Urmează să vedem. Până se vor schimba însă cei de „sus” în atitudinea lor față de bătrânețe și bătrâni, să nu uităm să ne facem noi, copiii și nepoții, datoria față de ei. Să le deschidem mâine poarta, să le batem la ușă, să-i strângem în brațe și să ne bucurăm că sunt, că-i avem și că nu ne lipsesc… Să fie cum a mai fost. Și nu doar mâine.
