Ce a căutat Dodon la Maica Îndurerată?
Pe 27 august, am consemnat cu toții încă un an de la independență, crucial, de altfel, din perspectiva unui an electoral. Sunt 29. Mulți? Puțini? Suntem unde trebuia să fim? Am ajuns, nu am ajuns? Unde suntem? Cum suntem? Ca să nu lunecăm în lamentații și să dăm greș la „măsurat”, lucrurile ar fi normal să fie măsurate (de oricine dorește s-o facă) cu aceeași unitate de măsură, aprobată unanim pe 27 august 1991, mai întâi în Piața Marii Adunării Naționale, după care, în aceeași zi, de către parlament. E vorba de Declarația de Independență a R. Moldova, care este foaia de parcurs a independenței noastre și în care avem înșirate aspirațiile și idealurile noastre naționale seculare. Las aici la discreția fiecăruia să citească și să recitească Declarația, să confrunte lucrurile și să își facă concluzii vizavi de consistența independenței noastre. Cu doar o singură precizare: în 1918, după 106 ani de la prima ocupație rusească, Sfatul Țării semna, pe 24 ianuarie, Declarația de Independență a Basarabiei față de imperiul țarist, iar pe 27 martie 1918, la doar o lună – Declarația de Unire cu România.
Simțiți diferențele? Nu exclud că și în cel de-al 30-lea an de la Independență, unii vor susține, ca și până acum, că ceea ce s-a întâmplat în 1918 și nu s-a întâmplat în 1991 e din vina Frontului Popular, care nu a mers până la capăt, alții vor zice că vina e a Bucureștiului, vor fi și voci care vor zice că nu a fost momentul potrivit (conjunctura internațională nu ne era favorabilă), iar eu continui să cred că dacă în 1990, la Primul Pod de Flori, lumea nu s-ar fi retras de pe podurile de pe Prut (circa 1,5 milioane de oameni de o parte și alta a Prutului), granițele cu România ar fi rămas neînchise.
Pe 27 august, nu am mers în acest an nicăieri: nici cu flori, nici fără flori. Joi, de Ziua Independenței, mi-am permis să iau la răsfoit amintirile despre tot ce a precedat declararea Independenței și ce a urmat imediat după. Amintirile m-au readus în timp la începuturile Mișcării de Eliberare Națională, la primele mitinguri ale Frontului Popular și la primele ședințe ale Cenaclului „Alexei Mateevici”, la Marile Adunări Naționale și la Podurile de Flori, la căderea frontierei de pe Prut, la primul parlament (Parlamentul Independenței) și la primul guvern, la teribilele zile și nopți de lupte în jurul simbolisticii naționale, la alaiul de pe peronul gării Chișinău și la primul eșalon de copii petrecuți la studii în România, la confruntările politice, dar și de stradă cu Interfrontul, la trădările agrarienilor, la Războiul de Independență și… Și, cel mai mult, la lumea acelor ani, din tranșee sau din afara tranșeelor, la starea lor vulcanică de spirit, la energia și capacitatea lor enormă de sacrificiu, fără de care nimic nu s-ar fi întâmplat.
Anii de început pentru independența R. Moldova au fost nu cu unul, ci cu două parlamente: unul oficial, și altul neoficial – „parlamentul străzii”, care monitoriza totul și era, după importanță, primul. De altfel, Declarația de Independență, să nu fi fost mai întâi votată în PMAN, nu se știe dacă ar fi trecut în parlament. Au fost vremuri de legendă, când nu partidele, dar strada avea votul decisiv. Cu o singură mișcare politică – Frontul Popular, am reușit în 1991 să scoatem URSS din Basarabia, ca peste ani, având la activ mai mult de 50 de partide, să fim amenințați de o nouă reocupare a Basarabiei.
Joi, pe 27 august, mai multe partide politice pro-independență au manifestat pe străzile Chișinăului, au protestat la Președinție, la Ambasada Rusiei, au mers cu flori la Ștefan cel Mare, au scandat lozinci anti-guvernamentale („Jos Dodon”, „Da, Moldova”), iar Dodon și suita sa de palat, huiduiți de lume, au trecut și ei, în fugă, cu flori pe la monumentul lui Ștefan cel Mare (?!) și – nesimțire crasă! – pe la cel al Maicii Îndurerate de la Complexul „Eternitate”(?!). Ce a căutat Dodon la Maica Îndurerată? Dodon, care acum două luni îl primea „în vizită” la Condrița și îl recunoștea public președinte al Transnistriei pe șeful regimului criminal de la Tiraspol, V. Krasnoselski. Mă gândesc că dacă ar fi rămas în viață unul din marii „burunduci” ai Războiului de la Nistru, Filip Lupașcu, Dodon ar fi plătit suprapreț pentru nesăbuința sa: ceea ce și-a permis Dodon a fost un act de trădare a Independenței, dar și a celor care s-au sacrificat pentru ea.
Că Dodon este cel care este nu ar trebui să ne mire, pentru că el nu are nimic în comun nici cu 27 august 1991 (Ziua Independenței), nici cu 23 iunie 1990 (Declarația de Suveranitate), nici cu 31 august 1989 (Ziua Limbii Române), nici cu… Dodon nu are cum fi un președinte al Independenței – el, care nu a participat la nicio Mare Adunare Națională, la niciun Pod de Flori, Dodon care stă fixat de 4 ani pe ideea de federalizare a R. Moldova și readucerea ei sub sceptru rusesc, Dodon care e mai mult cu gândul la Putin decât la maică-sa și pentru care reocuparea Basarabiei de către URSS pe 28 iunie 1940 și 24 august 1944 rămân modele de frăție ruso-moldovenească, Dodon care a transformat eroii Războiului de Independență în cerșetori, Dodon care pune la cale o a doua Transnistrie în Găgăuzia și care îi recunoaște Rusiei dreptul la prezență militară în Moldova.
În 29 de ani de la ruperea noastră de URSS (cu excepția primilor ani), Independența i-a slujit pe cei care au fost împotriva ei. Și azi e la fel. De ce? Suntem prea mulți – mă refer la partide. Și toți cu mari ambiții. Și doi: independența noastră s-a oprit la primul pas, fără să treacă Prutul. Nu aici, conduși de dodoni, urma să ajungem. Oricât de mult ne-am contra și am stărui asupra ideii de independență statală pentru R. Moldova, fără pasul doi, independența noastră e ca și un gând neterminat, un zbor întrerupt la jumătate de cale, un vis netrăit până la capăt, un drum făcut pe jumătate… Rusia rămâne la Nistru, ca noi să nu trecem Prutul. Ce facem? Depinde ce vrem… Pe 1 noiembrie avem alegeri. Mergem mai departe, facem pasul doi ori batem pasul pe loc?
