„Asasinii” Republicii Moldova
Tot mai multă lume se întreabă: cum, când, unde, în ce împrejurări am scăpat Moldova din mâini şi am lăsat-o să ajungă pe „pâinea” ne-curaţilor, trufaşilor, borfaşilor, laşilor, bandiţilor şi hoţilor de toată specia şi culoarea politică? Când? De la bun început, de la primul parlament, iar acest început trebuia să fie o Lege a Lustraţiei
Acum trei săptămâni, mă întrebam într-un alt editorial, dacă este cumva adevărat că Vlad Filat, aşa după cum se zvonise în anumite sfere mediatice, se are de bine cu băieţii de la Platforma „DA” şi dacă are de gând, alături de verii Ţopa, „să se războiască (politic şi nu doar) cu Vlad Plahotniuc. Ce face şi de ce tace Plahotniuc? Or, e imposibil să credem că acesta ar sta cu mâinile în sân şi ar aştepta să vină „valul” peste el. Nu e cazul. Şi nici „omul”, ziceam. La exact două săptămâni (15 octombrie), în parlament se întâmpla ceea ce s-a întâmplat, „decapitarea lui Filat”. A fost o primă replică la protestele din PMAN (Piaţa Marii Adunări Naţionale), după ce, cu o zi mai devreme, partidele de la guvernare (PLDM, PD, PL), în comun cu preşedinţia şi guvernul, eşuau în intenţia de lansare a unei platforme extinse de dialog social şi de „îmblânzire”, pe această cale, a celor de la „DA”. „DA”- daiştii au refuzat atunci orice dialog, şi-au prezentat pachetul de revendicări şi au cerut răspuns la ele în termen de trei zile. Răspunsul a urmat, însă, chiar a doua zi: a fost „sacrificat” Filat. S-a întâmplat exact ca în balada „Mioriţa”, cu cei „3 ciobănei”. Ceea ce spun, nu e deloc un îndemn la bocete. Nu e cazul. Dacă Filat e vinovat, va pătimi, iar dacă nu – aşa după cum pledează, va scăpa nevătămat, pentru că în lumea asta există voie şi putere mult mai mare decât cea omenească, care e şi trecătoare.
Doar Stalin? Doar Bodiul?
Vroiam, însă, să ajung aici la o altă deducţie şi anume, că încătuşarea lui Filat nu a făcut mai calmă dispoziţia protestatară (aşa după cum s-a sperat, probabil) în societate, strada rămâne pe poziţiile sale, iar corturile sunt şi azi în PMAN şi în scuarul Parlamentului, unde şi erau. De ce? Pentru că doar „capul lui Filat” nu rezolvă problema corupţiei în R. Moldova. Moldova nu poate renaşte doar cu „plecarea” lui Filat. În PMAN s-a cerut „Jos Filat”, dar nu doar Filat, ci şi „Jos Plahotniuc”, „Jos Gurin”, „Jos Chetraru”, „Jos Timofti” şi toată coţcărimea din anturajul lor. S-a mers, însă (cel puţin deocamdată), pe varianta „odin za vseh” („unul pentru toţi”). Aşa cum se proceda în fosta URSS: un singur Stalin vinovat pentru crimele şi ororile regimului sovietic, un singur Ceauşescu vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat în România socialistă, un singur Bodiu vinovat pentru tot ce s-a întâmplat în Basarabia şi Transnistria sovietică şi aşa mai departe. Nu cred că are cineva intenţia să li se închine, să-i scutească de crimele pe care le-au comis ori să le sufle cu aur portretele – sunt ceea ce au fost, dar nu au fost singurii. Au existat „politbirouri”, au existat cabinete de miniştri, parlamente, deputaţi, procurori, judecători, securitate, miliţie, raicomuri, raispolcomuri. Unde-s? Nu te poţi ascunde toată viaţa după umbra lui Stalun, a lui Ceauşescu sau Bodiu. Ori, mai nou, ai lui Filat, aşa după cum încearcă să o facă cei care au furat alături de el sau mai mult decât el, sub acoperirea Procuraturii, Anticorupţiei sau SIS-ului. Dacă s-a tot zis (în cercurile puterii) că arestarea lui Filat din 15 octombrie este primul pas în lupta cu marii rechini ai corupţiei, în mod logic trebuia să urmeze şi pasul doi, şi trei, şi alţi paşi… Au trecut două săptămâni. Procurorul Gurin tace, şeful CNA, Chetraru, tace şi el. Pe eşafod, azi, în parlament, urmează să fie trecut Guvernul Streleţ. Nu cred, însă, că pentru corupţie, ci pentru că V. Plahotniuc, de când şi-a cumpărat loc şi funcţie în politică, la PD, mereu a râvnit la şefia guvernului, iar după ce a scăpat de Filat din parlament, are acum toate şansele să-şi vadă visul împlinit. Unii zic că prin finul Candu, alţii zic că prin ex-premierul Iurie Leancă. Urmează să vedem. Va fi chiar azi.
Luchinschi ne-a minţit. Doar Lucinschi?
De la o vreme încoace, tot mai multă lume şi tot mai des se întreabă: cum, când, unde, în ce moment şi împrejurări am scăpat Moldova din mâini şi am lăsat-o să ajungă pe „pâinea” ne-curaţilor, trufaşilor, laşilor, bandiţilor şi hoţilor de toată specia politică? Când? De la bun început, cred eu. Foarte pe scurt, aş zice aşa: punctul de pornire sau momentul din care a început să ni se fure Moldova, zi de zi, an de an, porneşte din 1992, de la demiterea premierului Mircea Druc. A fost un complot, urzit şi pus la cale de serviciile speciale ruseşti, indiferent cine le-au fost complicii la Chişinău şi ce motive au invocat asasinii lui Druc: „pohodul în Sud”, spre Comrat, din 1990, rezistenţa opusă Rusiei în războiul de la Nistru, în 1992, relaţiile cu România sau politica externă pro-Vest, promovată de Guvernul Druc. A urmat, în 1994, un al doilea mare complot şi furt, când, printr-o fraudă electorală absolut suspectă (pe care nici PPCD nu a contestat-o) au fost aduşi la guvernare agrarienii (şaşlâcarii). Astfel zis, ni s-au furat alegerile parlamentare din 1994. Al treilea jaf s-a întâmplat în 1996, când „câştigul” electoral i-a fost dărut lui Lucinschi la doar o oră şi ceva după încheierea scrutinului.
A urmat 1999: demiterea, la nici un an de guvernare, a Cabinetului Sturza (cu votul „istoric” al PPCD, de altfel). Vine 2001 şi puterea, pentru 8 ani consecutiv, trece pe mâna comuniştilor, care pun bazele unui regim mafiot şi oligarhic în R. Moldova. Deşi, după 2009, comuniştii pierd puterea în stat, capacitatea de mafiotizare şi oligarhizare a R. Moldova creşte şi mai mult o dată cu intrarea în politică de partea PD-ului (partid de guvernare) a controversatului om de afaceri V. Plahotniuc, care, în 4 ani, reuşeşte să monopolizeze tot ce înseamnă R. Moldova cu toate ramurile puterii în stat. Putea fi altfel? Putea. Dar pentru asta mai aveam nevoie de o lege, la toate legile bune, votate în Parlament în primii ani de independenţă, atunci când strada deţinea controlul asupra puterii. Legea, de care aveam nevoie şi pe care am ratat-o, este Legea Lustraţiei. Ne-am lipsit de un filtru, de care aveam nevoie ca să nu admitem ca toată scursura, agentura şi nomenclatura sovietică să ajungă la putere. Ţin minte că P. Lucinschi insista (şi a reuşit) să convingă adepţii acestei legi că adoptarea ei ne-ar lăsă fără „intelectualitate”. Ne-a minţit. Peste ani ;i ani am ajuns să vedem şi să înţelegem că „intelectualitatea” pe care o apăra, oricum nu era a noastră, iar lipsa unei Legi a Lustraţiei ne-a lăsat, până la urmă, şi fără Moldova.
