6 oi, o vacă şi un bou în instanţă
Ieri Gheorghe şi Melania Tătaru au fost iar la Chişinău. S-au trezit din zori, au încuiat casa şi au plecat la gară. Gările sunt ca a doua casă pentru ei. A treia casă – sunt instanţele de judecată. Casa în care s-au născut nu e nici a patra casă pentru ei. Nu este deloc, statul le-a luat-o şi nu le-a mai dat-o.
Gheorghe şi Melania Tătaru au mers ieri încet şi mult. Sunt bătrâni. Drumul de la Călăraşi la Chişinău e un fleac pe lângă drumul până în Siberia. Pe lângă drumul înapoi din Siberia. Dar au aproape de 80 de ani fiecare dintre ei. Îi dor picioarele, capul, ochii, ridurile şi cicatricile. Îi dor amintirile.
Spre Chişinău au mers în tăcere. Dar au vorbit mult în gând. Ei nu mai pot vorbi din nou în glas despre asta, iar de uitat tot nu pot. Au peste 60 de ani de când vorbesc despre asta şi niciun folos. Ieri au tăcut şi au adunat iar cuvintele pentru instanţă. Ieri soţii Tătaru au avut un nou proces judiciar.
Drumurile lor la judecătorii tot nu sunt noi. Din 2009 până acum au 4 ani trăiţi prin instanţe. Şi de fiecare dată trebuie să povestească altor judecători, altor complete, altor grefieri istoria vieţii lor:
„Aveam 14 ani în 1949, când am fost duşi în Siberia cu fratele geamăn, sora mai mare şi părinţii. Am fost deportaţi pentru că aveam o vacă, un bou, 6 oi, o lozniţă şi o livadă. Vrem să fim reabilitaţi, recompensaţi, re…”
Înainte de procesul de ieri de la Curtea de Apel, Gheorghe şi Melania Tătaru au trecut pe la redacţie. Aşa cum au aproape câte 8 decenii de viaţă, aşa cum duc câte un pud de gheaţă siberiană în spate, aşa cum cară mape cu hotărâri judiciare, ei sunt drepţi, foarte drepţi. Şi sunt cuminţi. Şi tăcuţi. Şi foarte înţelepţi.
N-au avocat. N-au bani. Au doar dreptate. Dreptatea lor din copilărie, la care nu au renunţat niciodată, dar pe care nu vrea niciun guvern să o accepte. Ei au şi răbdare. Fac recursuri, scriu scrisori, citesc legi, iarăşi scriu, apoi merg în instanţă.
Refrenul vieţii lor răsună de ani de zile prin judecătorii: am fost nenorociţi pentru o vacă, un bou, 6 oi, o lozniţă şi o livadă. Nu le-ar mai trebui boul din ‘49 acum. Nici văcuţa. Nu mai au puteri să le îngrijească. Vor dreptate. Şi o recompensă pentru copilăria geamănă omorâtă prin vagoane de animale, pentru familia omorâtă parţial prin siberii. Pentru viaţa de duşman al poporului sovietic, trăită din 1949 până acum.
Statul independent R.Moldova nu merita să moştenească injustiţia sutelor de mii de deportaţi ai guvernului sovietic. Dar a moştenit-o. Şi nu a rezolvat-o la timp. Nu doar pentru că nu a avut cu ce. Pentru că nu a avut cu cine. Cabinetele de miniştri şi legislaturile parlamentare pe care le-a avut Moldova au avut în poziţii de top copii ai deportărilor. Dar când au ajuns în aceste funcţii – fie au ascuns, fie au evitat acest subiect. Sunt sigură că nu au uitat.
Când a devenit Dumitru Diacov preşedinte de Parlament, inimile deportaţilor au palpitat. Născut la Kargapolie, Kurgan, într-o familie de deportaţi, speakerul Diacov trebuia să fi reuşit de atunci, din 1998, să promoveze o lege prin care să fie deschise arhivele, să se facă lustraţia, dar şi reabilitarea tuturor celor deportaţi. Mai târziu, în martie 2008, Zinaida Greceanâi, născută la Tomsk, într-o familie deportată din satul Cotiujeni, ar fi putut să ia decizii guvernamentale care să contribuie la reabilitarea imediată şi necondiţionată a victimelor represiunilor staliniste şi comuniste. Dar cei doi n-au făcut asta.
Ieri, aflu că un alt deputat, tot născut în deportare, a înaintat un proiect de lege. Pentru majorarea pensiilor. Dar nu pentru foştii deportaţi dezmoşteniţi şi flămânzi. Ci pentru o parte dintre deputaţi.
Dacă Gheorghe şi Melania Tătaru ar fi deputaţi, ei ar face altfel de iniţiative legislative. Ei ar muta ecuaţia cu o vacă, un bou, 6 oi, o lozniţă şi o livadă într-un proiect legislativ. Dar până atunci, ei vor să încheie epopeea în instanţele moldoveneşti şi să meargă la CEDO.
Alina Radu, alina.radu@zdg.md