23 pe listă: cu cine votăm?
Faptul că Dodon promite o distanţare de UE şi o apropiere de Rusia încă nu înseamnă nimic. E „bomboană” pentru naivi. Şi Ianukovici încerca s-o facă. Şi unde-i Ianukovici? Dodon preşedinte (contează ce va alege Plahotniuc pe ultima sută de metri a campaniei) ar însemna un maidan ucrainean pentru R. Moldova
După o vară toridă, intrăm într-o toamnă care nu are cum fi nici mai puţin fierbinte, nici mai puţin dificilă. Vin alegerile. Pe 30 octombrie, avem de ales un nou succesor la Preşedinţia R. Moldova. Problema nu e că trebuie ales, problema e pe cine alegem. 24 de aspiranţi, de fapt, deja 23, pentru că luni dimineaţă, unul dintre independenţi, Oleg Brega, s-a retras din cursă, motivînd că legislaţia electorală este una inechitabilă şi lasă loc pentru favoruri, făcând trimitere la modul în care au fost colectate semnăturile pentru candidatul PD, M. Lupu. Ce va fi mai departe, urmează să vedem, dar, cu siguranţă, lista aspiranţilor se va „subţia” până pe 29 septembrie, ultima zi în care candidaţii mai pot prezenta la Comisia Electorală Centrală (CEC) listele de subscripţie cu cel puţin 15 mii de semnături. Nu va fi simplu. Campania de colectare a semnăturilor, chiar dacă mai mulţi candidaţi nu recunosc acest lucru, implică cheltuieli, inclusiv financiare. Mari sau mici, depinde de buzunar.
PD, spre exemplu, a raportat la CEC că a pus la bătaie pentru Lupu, la prima fază electorală, 90 mii de lei. PD şi alte partide, ca şi PD, au de unde. E una când aceşti bani vin din partea unui partid care controlează tot banul în R. Moldova sau care sunt sponsorizate din afară (socialiştii şi „naşi”-ştii) şi e cu totul altceva în cazul unui independent sau al unui partid nou. Câţi şi cine vor rămâne pe listă până la urmă? Evident, vor rămâne candidaţii Coaliţiei de guvernare (Lupu şi Ghimpu au şi fost deja înregistraţi), vor rămâne candidaţii-adversari ai Coaliţiei (dacă nu vor fi „rebutaţi” de CEC) şi vor rămâne candidaţii-satelit (partide şi independenţi) ai guvernării, aduşi pe liste pentru a face jocul electoral al puterii. Maia Sandu de la PAS a şi anunţat deja, într-o conferinţă de presă, că deţine informaţii potrivit cărora PD colectează semnături în susţinerea mai multor „candidaţi-sateliţi” la funcţia de şef al statului, care, pe ultima sută de metri, se vor retrage din cursă în favoarea lui Lupu. Nimic nou. În practica electorală de la noi au mai existat precedente, inclusiv campania prezidenţială din 1996, când unii „independenţi”, cu câteva zile înainte de vot, s-au retras în favoarea lui P. Lucinschi. În consecinţă, Lucinschi a ajuns preşedinte, iar „sateliţii” au fost rasplătiţi, „după merit”, inclusiv cu funcţii diplomatice. Cu ce s-au ales cei care au mers pe mâna „sateliţilor”? Exact cu ceea ce s-au ales şi alegătorii direcţi ai lui Lucinschi. Cu nimic.
De la o zi la alta, lumea se întreabă tot mai mult cu cine să voteze? Şi e logic să se întrebe într-un concurs de 23 de candidaţi, pe care 90 sau peste 90 la sută dintre alegători nu-i cunoaşte şi nici nu va avea cum să-i cunoască, pentru că în mai puţin de o lună de campanie electorală (nu un an, ca în SUA) e imposibil să ai o claritate. Totuşi, pe cine? În situaţia în care doar doi candidaţi au fost validaţi de CEC ar fi, probabil, incorect să mergem pe nume de persoane. Mai ales că nu e clară nici situaţia „candidatului comun” pe dreapta politică (Sandu sau Năstase) şi nici cea cu „un singur candidat” pentru electoratul unionist. În această situaţie, alegerea trebuie făcută între cele 3 categorii de candidaţi care, oricum, vor rămâne aceleaşi pe durata campaniei. Prima: candidatul puterii (al lui V. Plahotniuc, pentru că noi altă putere reală nu avem în stat). A doua: „sateliţii” puterii (tot ai lui Plahotniuc). Şi a treia: adversarii puterii. Personal, nu aş vota candidatul puterii şi nici candidaţii acoliţilor puterii, pentru că ei au avut şi timp, şi funcţii să schimbe lucrurile în R. Moldova aşa după cum au promic: „până la capăt”, dar nu au făcut-o. Au făcut cârdăşii. Şi-au făcut interesele. Au furat, s-au îmbogăţit. Au comis crime împotriva statului. A-l vota pe M. Lupu preşedinte înseamnă să ne mulţumim cu starea de fapt în care este R. Moldova, cu tot banditismul, hoţia, mizeria, sărăcia, jaful şi nedreptatea. Nivelul de viaţă şi garanţiile sociale trebuie să fie măsura pentru partidele de la guvernare şi candidaţii lor şi nu lungimea cracilor, culoarea cravatei sau palatalizarea consoanelor. A-ţi da votul pentru M. Lupu înseamnă a te face complice la tot jaful şi nelegiuirile acestei guvernări, la care părtaş şi făptaş e şi M. Lupu. Nu e cazul să mă implic în viaţa internă a PD, dar „pediştii” au gafat cu Lupu, care este bun doar de arătat la televizor. Plahotniuc a avut o piesă electorală mult mai atractivă decât Lupu, Monica Babuc, ministra Culturii. Carismatică, instruită, elevată, inteligentă, sociabilă… Nu ştiu cât de mult caracter are, dar nu cred că mai puţin decât Lupu. Lupu preşedinte ar însemna, în cel mai bun caz, un nou 7 Aprilie pentru R. Moldova. Igor Dodon? Dodon nu are nimic cu Moldova. El, pur şi simplu, face bani pe contul Rusiei şi îşi aranjează relaţiile cu R. Moldova şi cu lumea prin intermediul Moscovei. Faptul că Dodon promite o distanţare de UE şi o apropiere de Rusia încă nu înseamnă nimic. E „bomboană” pentru naivi. Şi Ianukovici a încercat s-o facă. Unde-i Ianukovici? Dodon preşedinte (pare imposibil, dar contează ce va alege Plahotniuc pe ultima sută de metri a campaniei) ar însemna un maidan ucrainean pentru R. Moldova. Alţi preşedinţi? Ar putea fi M. Sandu? Sau A. Năstase, Iu. Leancă, M. Ghimpu, V. Pavlicenco, R. Mihăieş, Vadim Brânzan, Ion Dron… Nu ştiu. Ar putea, probabil, dar pentru asta ar trebui să accepte să treacă printr-un altfel de jurământ decât cel prin care au trecut toate hoardele care au guvernat R. Moldova de la agrarieni încoace. Cu mâna pe Constituţie sau Biblie şi cu pupatul Tricolorului nu se mai poate. Trebuie să recurgem la jurământul prin blestem. Aşa cum a existat în Moldova secolului 18, când marea boierime, dar şi preoţime intrase în mare păcat şi îşi agoniseau averi din bunurile statului. Au existat cărţi speciale de blesteme. Potrivit surselor istorice, blestemul era aplicat nu doar dregătorilor statului, ci şi marilor ierarhi ai Bisericii. Ca să se schimbe, nomenclaturimea de la noi ar trebui trecută prin purgatoriul blestemului. Nu să promită vorbe în vânt, dar să jure că nu vor face lucruri necuviincioase, nu vor minţi, nu vor fura, nu vor trăda, nu se vor vinde şi nu vor vinde ţara… Iar în cazul în care o vor face, să atragă asupra lor şi asupra familiilor, copiilor, caselor şi neamurilor lor afurisenii şi chinuri. Nu e cazul. E din alt secol, vor spune unii. Da, dar dacă altfel e imposibil? Morala creştină nu poate avea restricţii în timp.
