2009—2019: din „comunism” în oligarhie
Dacă, în aprilie 2009, am fi întrebat tinerii din stradă cum văd ei Moldova peste 10 ani, cu siguranță ar fi spus că o văd diferită de ceea de atunci, dar și de ceea ce este azi. Ba chiar unii s-ar fi jurat că Moldova nu va ajunge acolo unde e astăzi.
Atunci tinerii scandau „Jos comunismul!” și considerau că eliberarea R. Moldova de regimul Voronin, care deținea controlul asupra Parlamentului, Guvernului și Președinției, este o garanție că R. Moldova va porni pe o cale a democratizării, europenizării, că va deveni un stat prosper pentru toți și, implicit, pentru ei, tinerii.
La câteva luni după aprilie 2009, Partidul Comuniștilor nu mai controla oficial statul R. Moldova. Dar, totuși, îl controlează într-un fel până azi. Din acel mastodont partinic obscur, intransparent, cu o atitudine KGB-istă față de activiști și față de drepturile omului, s-au născut câteva malformații politice. O parte dintre foștii „comuniști” s-au coagulat în Partidul Socialiștilor, preluând și cultura obscurității și a capitalismului liderilor de partid, mascată sub mesaje populiste. O altă parte dintre foștii „comuniști” a peregrinat între timp la „batimentul” Partidului Democrat, făcând un exercițiu de acrobație politică de grup. Nici funcționarii guvernamentali care au slujit voroninismul nu s-au retras din viața publică. Mulți șefi din structurile de forță s-au regăsit în structurile organizate de către Vlad Plahotniuc, unii – în paza oligarhului, alții – la organizarea afacerilor acestuia.
De fapt, și Vlad Plahotniuc a fost un partener al lui Vladimir Voronin. Și acum toți care au ieșit din „comunismul” de carton al liderului PCRM au ajuns regrupați în jurul lui Vlad Plahotniuc. Există acum și o mică opoziție „cu palme”, născută tot din structurile liderului comunist de atunci.
Poate că așa e firesc. Viața politicienilor obscuri nu stă pe loc, așa cum nu stau bondarii primăvara, zumzăie, roiesc, își caută noi stupi dacă din întâmplare „mierea” e pe sfârșite la vechiul loc. Singura problemă, și e vorba de o problemă extrem de serioasă, este impunitatea. Într-un stat de drept o mare parte dintre foștii comuniști – deveniți socialiști – transformați în democrați nu aveau nici dreptul legal nici cel moral să mai ajungă în funcții publice.
„Peste câteva ore, când s-a terminat interogarea – am simţit că nu mai puteam mişca mâna stângă. Am pipăit-o cu mâna dreaptă. Oasele humerusului se bălăbăneau”, ne relata Sergiu Crețu, unul dintre tinerii care, în noaptea de 7 aprilie, a fost dus la Comisariatul de Poliție întreg și a fost scos cu targa, cu oase fracturate. Oare ce fac polițiștii, anchetatorii, procurorii, judecătorii, guvernanții, parlamentarii care trebuiau atunci, în aprilie 2009, să apere drepturile fiecărui cetățean al R. Moldova?
„Eu nu ştiam până la vizionarea acestor imagini că, de exemplu, fostul comisar comunist de Chişinău, Iacob Gumeniţă, a tras cu piciorul în mine. Ce puteam vedea atunci când, ghemuit, cu faţa lipită de asfalt, îmi apăram capul de loviturile criminalilor? În acele momente, un simplu reflex de apărare mi-a salvat viaţa, dacă e să amintesc că Valeriu Boboc şi Ion Ţâbuleac au murit de lovituri puternice la cap – asta arată imaginile cu ei în sicrie”, scria Damian Hâncu, după vizionarea imaginilor video de pe camerele instalate pe Casa Guvernului. Cum credeți, ce fac polițiștii în haine sport care loveau în capul lui Valeriu Boboc și în burta lui Damian Hâncu în noaptea de 7 aprilie 2009? Dar șefii lor din MAI? Dar procurorii care ar fi trebuit să supravegheze anchetele pe aceste și multe alte cazuri? Dar autoritățile responsabile de integritatea procurorilor? Dar cele responsabile de buna funcționare a justiției în interesul drepturilor omului? Dar guvernanții și deputații de atunci ce fac?
Nimeni nu a fost uitat. Toți au avansat. Zinaida Greceanâi, fosta prim-ministră comunistă, cea care amenința tinerii protestatari cu utilizarea armelor, practic, de atunci nu a părăsit structurile publice, fiind în permanență salariată din banii cetățenilor. Igor Dodon, fostul ei adjunct din Guvern, este acum șeful ei de partid. E și șef de stat. Și a crescut enorm nu doar în plan „profesional”, ci și în plan financiar, dacă privim declarațiile lui de avere. În 2009, trăia dintr-un salariu modest, acum, tot din bani publici, are averi frumoase declarate, dar spune lumea că cele nedeclarate sunt și mai impresionante. Și ceilalți locatari ai „batimentului” sunt bine, tot în funcții publice, tot plătiți din banii contribuabililor.
Dar tinerii care au fost maltratați în 2009 unde sunt? Au trecut 10 ani. Acum ei au câte 30-40 de ani. Majoritatea au fugit cât mai departe de Moldova, au muncit la spălat vase sau au învățat în universități, dar au fost primiți și acceptați cu respect de țările în care au emigrat. Cei rămași în Moldova s-au maturizat și ei. Nu mai cred în schimbări făcute de oamenii care nu au fost pedepsiți pentru abuzuri și tortură. Sunt silențioși și vorbesc mai mult cu eu-l liric decât cu societatea.
Și Moldova ce face? Moldova suntem noi. Ieșiți din „comunism”, trecuți prin „socialism” și „democrație” și ajunși în oligarhie. Mai săraci și mai bogați. Mai săraci de niște miliarde de lei, mai săraci de niște zeci de mii de co-naționali care au emigrat. Mai bogați? Doar în impunitate și în corupție. Și, cu siguranță, mai bogați în lecții. Iar noile coaliții de la guvernare, probabil, vor întruni din nou foști actori ai maltratărilor din 7 aprilie și vor guverna. Atât cât va răbda poporul. Așa cum va alege poporul.
