Cum am transformat doliul în bucurie și moartea — în viață
Moartea, în timpul pandemiei, e mai naturală decât viața. Un an mai târziu, când te gândești că ai scăpat, ori ai amăgit-o pentru o perioadă și încerci să te relaxezi, aceasta te fură pe neașteptate. Iată și noi ne-am relaxat. Soțul meu, John, a ieșit din nou la serviciu la Boeing, unde se construiesc avioane, doar după o lună de la începutul pandemiei, în aprilie 2020. Eu am lucrat mai mult de un an din oficiul meu de acasă, foarte convenabil și sigur.
Doamne, Dumnezeule, ce repede a trecut timpul! Până și părul l-am lăsat să crească lung și a rămas necolorat, cărunt la rădăcini. Dar cine mă vede?
Ne comparam cu soacra mea din SUA, al cărei păr e mai cărunt. Ea, la 89 de ani, avea un cap, cum se zice în America, de „dirty blonde”, un „blond murdar” ori „blond închis”. De departe, nici nu puteai ghici dacă e blond ori alb. Iar surul meu, în contrast cu părul meu negru natural, strălucește ca argintul lustruit. Se vede de la un kilometru. Așa că am câștigat competiția cu soacra.
Uite așa, relaxați, primim vestea că John a fost expus virusului, după ce interacționase cu o colegă confirmată cu COVID-19. Conform protocolului Companiei Boeing, toți din zona respectivă sunt trimiși în carantină acasă pentru două săptămâni. John imediat merge să facă testul, căci trebuie să hotărâm unde va sta în carantină. Rezultatul vine negativ. Peste două zile, se duce la testare repetată. Rezultatul e iarăși negativ. Ne liniștim – poate nu s-a molipsit. Totuși, peste trei zile John a făcut febră și avea simptome de răceală. Se duce la doctor. A treia oară, testul său vine pozitiv la COVID. What the f***! Ne dăm seama că cei de acasă, eu și soacra, tot suntem infectate, deși nu avem simptome.
Rezultatul testului meu de COVID vine pozitiv, deși am simptome minore: niște muci și durere musculară. Gripa obișnuită în fiecare an mă bate mai serios. Devenim foarte îngrijorați, căci mama lui John, cu rinichii care funcționează doar în proporție de 15%, este foarte vulnerabilă. Ea rezistă, facem o vizită la doctor. „I’m fine!”/ „Sunt bine”, insistă ea.
Soacra mea a prins ură față de doctori, de când i-au făcut histerectomie, la 20 de ani, din care cauză are doar copii adoptivi. Chiar și la vârsta ei înaintată, când memoria o trădează zilnic, căci nu-și poate aminti dacă a mâncat deja ori încă e flămândă, ea ține minte că nu-i place să se ducă la doctori. „Sunt bine”, insistă ea. Chiar și atunci când rezultatul la COVID vine pozitiv.
La început, era bine, dar până la sfârșitul săptămânii starea ei degradase vizibil. În ziua a treia, și-a pierdut cunoștința în veceu, s-a lovit cu capul de perete și şi-a făcut un cucui în frunte, cât jumătate de minge de tenis, deasupra ochiului drept. Vânătaia s-a răspândit ca cerneala, iar ochiul ei s-a înnegrit, de parcă s-ar fi bătut într-un ring de box.
O ducem la spital de două ori. Prima dată: să o evaluăm pentru comoție cerebrală. Din fericire, n-o are. A doua dată, o ducem la spital fiindcă i se face mai rău, nu se poate ridica din pat. Chemăm ambulanța, care o scoate din casă pe targă, ea insistând că se simte bine. Peste cinci zile, se stinge din viață în spital.
Anticipat, toți eram înregistrați pentru vaccinare. Doar trei zile rămâneau până ne venea rândul. Trei zile! Prea târziu pentru soacra mea… Jale și remușcare în familie. John îşi reproșează că el a fost cauza morții mamei sale. Noi îl liniștim că pandemia e cauza morții, nu el.
A doua zi, curățăm odaia soacrei și o dezinfectăm, căci ne așteptăm nepoții (strănepoții soacrei). Vrem să fim siguri că nu-i infectăm pe cei mici. Fiica mai mare a lui John, care a zburat din Oregon ca să petreacă cu bunica ultimele zile, plânge când găsește în odaia bunicii lucruri cu valoare sentimentală – scrisori romantice ale bunelului către bunica, fotografii când ea era tânără și frumoasă, un lănţişor de argint cu un îngeraș, pe care ea l-a cumpărat pentru bunică-sa la aniversarea de 85 de ani (cu doar trei ani în urmă!). Bocetul ei ne surprinde, căci ea e alpinistă, cucerește munții, fără frică. Dar acum, iată, nu s-a abținut. Plângea în hohote ca o copilă.
După înmormântare ne strângem acasă, numai cei mai apropiați – copiii și nepoții. Eu așez la capul mesei fotografia soacrei și le spun că facem un fel de mix-and-match de pomenire. În tradiție moldovenească, aprind o lumânare și pun o farfurie pentru ea cu ceea ce-i plăcea să mănânce când era în viaţă: ciocolate și biscuiți. Iar în loc de un pahar de vin, îi pun o sticlă Pepsi, căci nu suporta vinul. Tatăl ei a fost alcoolic și mirosul de vin îi trezea amintiri neplăcute din copilărie. Trebuie să respectăm dorința răposatei. Tuturor le place ideea.
Ei fac pomenire (wake) în stil american, când își aduc aminte cum bunica întotdeauna avea grijă de alții, înainte de a avea grijă de sine. Râd cu poftă, povestind istorii hazlii despre ea, cum, la un picnic de cândva, se grăbea să-i aducă soțului un hot-dog, se împiedică, căzu jos și își pierdu cunoștința. Când își reveni, prima sa întrebare a fost: „Unde e hot-dogul pentru tata?” Odată, a pedepsit doi nepoți, unul de opt ani și unul de zece, cu o palmă la fund, că nu se puteau ogoi să se ducă la culcare. Imediat însă s-a simțit vinovată și i-a luat la cafenea, la miez de noapte, să le cumpere înghețată.
„Dar știți ceva?” – le spun. „Cred că Elizabeth s-ar bucura foarte mult dacă transformăm odaia ei într-o cameră de joc pentru nepoți, căci deja avem cinci”. Toți aprobă.
Și uite așa John și cu mine ne-am apucat de proiect. Ne închipuiam cum soacra e undeva aproape și ne dă sfaturi ce culoare să alegem și ce jucării să cumpărăm. Timp de două săptămâni curățăm, vopsim, instalăm mobila nouă de la Ikea și un pat nou în formă de căsuță, și o scară pe perete, ca să aibă unde se cățăra copiii. Poate peste mulți ani, unul dintre ei va deveni alpinist, ca mătușa din Oregon. Umplem camera cu jucării: Lego, mașini, mingi, păpuși și o pernă pentru pătuc cu transcripția „Choose joy” („Alege bucuria”). Ne uităm la odaia nouă cu satisfacție. Străbunica ar fi mândră. Ne imaginăm cum ochii ei strălucesc când vede cum strănepoții se joacă în odaia ei. Așa îi păstrăm memoria. Așa transformăm jalea în bucurie și moartea – în viață.
