Scrisori cu amintiri despre sărbătorile de iarnă ale cititorilor ZdG
Continuăm publicarea scrisorilor cu amintiri despre Sărbătorile de Iarnă ale cititorilor ZdG. Vă mulțumim tuturor pentru mesaje. Câștigătorii vor fi anunțați în prima ediție a ZdG din 2024.
„Moșul vine la toți cei care cred în el”
Alexandra Andrieș ne-a scris despre tatăl ei, pe care de mică l-a considerat ajutorul lui Moș Crăciun. Deși au trecut mulți ani, bărbatul continuă „să își îndeplinească misiunea”, aducându-le copiilor fericirea de a sta în brațe la Moș Crăciun.
„În Jorile noastre prin anii ’90 venea un Moș Crăciun înalt, tânăr și frumos! Primea scrisori pe care poștărița le aducea acasă, își pregătea costumul roșu cu grijă, punea cadourile în sac și pornea la drum an de an. Câte poezii și cântece a ascultat, câte vise i-au împărtășit copiii, câte sărbători le-au trăit mai frumos datorită lui.
Odată venea cu sania trasă de cai din Lopatna spre Jora de Jos. În râpa de la garaj toți copiii satului se dădeau cu sania. Coborând la vale și văzându-i cum se distrează, s-a ridicat în picioare cu bastonul într-o mână, cu alta salutându-i în timp ce sania fugea la vale și a strigat: «Felicitări, copii, cu ocazia sărbătorilor de iarnă!» Toți au încremenit, până și cei mai sceptici copii în sfârșit s-au convins că Moș Crăciun există. A apărut și repede a dispărut cu sania lui, ca un vis! Un vis care era real însă!
Altă dată, la matineu, am observat că Moșul avea papucii pe care îi cunoșteam și a trebuit să avem o discuție de clarificare cu tăticul. Ne-a povestit că el are un lucru special, este ajutorul lui Moș Crăciun cel adevărat. Acesta are mulți ajutori și an de an îi cheamă la adunări, le dă cadourile și le spune care și cui să le dea, iar el – adevăratul Moș Crăciun, vine doar la copiii ajutorilor săi, noaptea, când aceștia dorm, lăsînd cadourile sub brad. În acest mod, e posibil ca toți copiii sa primească cadouri.
Azi am 37 de ani și știu că Moș Crăciun există, că Tatăl meu, Mihail Andrieș din Jora de Jos, este cel mai bun ajutor al lui, pe care și-l amintesc toți jorenii. Pentru atâția copii el e Moș Crăciunul lor și își amintesc cu drag de el. Costumul său se spală și se pregătește an de an, iar sacul se umple de cadouri. E deja bunel și chiar îl doare spatele când duce sacul, dar totuși continuă să își îndeplinească misiunea. O face cu iubire și dragoste pentru copii mereu! Acuma nepoții mai mari îi cunosc taina, dar cei mici încă se bucură să stea în brațe la Moș Crăciun! La mulți ani și Sărbători fericite! Moșul vine la toți cei care cred în el!”
„Noi, trei fete, ne-am înţeles să ne ducem de Crăciun să colindăm pe la neamuri, pe la fete, să facem veselie”
Maria Covîleac din Sărata-Galbenă, raionul Hîncești a trimis o scrisoare în adresa redacției în care povestește despre o seară de colindat din tinerețea ei.
„Vin şi eu cu acele amintiri frumoase din tinerețea mea, pe vremea sărbătorilor de iarnă. La noi în sat încă se păstrează aceste obiceiuri. Amintirile mele sunt de pe vremea când erau iernile geroase, cu troiene mari pe sub garduri, prin anii 1965, un pic hazlii. Noi, trei fete, ne-am înţeles să ne ducem de Crăciun să colindăm pe la neamuri, pe la fete, să facem veselie. Dar cum? Ne-am îmbrăcat în haine ca băieții. Una dintre noi era mai plinuță și arăta ca un bărbat matur. Afară era ger mare, scârțâia omătul sub picioare, era lună plină de se vedea ca ziua. Mai întâi ne-am dus la o prietenă s-o colindăm, căci pe ea n-a lăsat-o taică-său cu noi. După ce am colindat, a ieșit tatăl ei. Noi am întrebat unde e Nina, însă el a crezut că suntem băieți și a început să ne certe. Noi am fugit, încât nu încăpeam pe poartă toate odată. Când am ieșit în drum, am întâlnit o ceată de băieți, puțin mai mici ca noi. Olea, cea mai zdravănă, a făcut un boț de omăt și l-a lovit pe unul dintre ei. Acela a început a scânci și a zis că o să-i spună tatălui, căci știe cine suntem. Eu însă țineam să nu râd, să nu ne dăm de gol că suntem fete. Ne-am dus la o mătușă a Olei, aveau neamuri în ospeție. După ce am colindat, a ieșit mătușa ei în prag. Olea a cuprins-o, iar ea s-a speriat și a început să-l strige pe bărbatul ei. Fata repede a liniştit-o, spunându-i «Taci, leliță, că asta-s eu, Olea». Ne-a invitat în casă, să ne servească, dar noi ne ascundeam una după alta, să nu ne vadă cum eram îmbrăcate ca băieții.
După aceea, ne-am dus la o fată. Acolo colindau câțiva băieți și noi ne-am ascuns după gard, să nu ne vadă când o să iasă, căci ei, ca băieții, mai dau noroc și află cine suntem. Apoi, după toate acestea, ne-am dus acasă. De Crăciun, în tot anul ne duceam la biserică, unde după slujbă, un cor de copii, împreună cu preoteasa, cântau colinde cu nașterea Domnului Isus. Apoi, toți copiii primeau cadouri. La noi în sat, de Crăciun colindau cei mici, iar de Sfântul Vasile umblau cu uratul și cei mici, și cei mari. Până târziu se auzea muzică, pocnete din bici şi tălănci.
Să păstrăm aceste sărbători de iarnă, obiceiuri din strămoși, să le transmitem urmaşilor noștri, căci este un semn bun.”
„Împodobeam brăduțul cu nuci și jucării din hârtie vopsită în diferite culori, pe care le confecționam chiar noi”
Despre sărbătorile de iarnă deosebite, despre împodobirea brăduțului și concertele cu poezii și cântece organizate în familie ne-a scris Maria Gherega Babii.
„Am copilărit în anii ’50-’60 în nordul Moldovei, satul Horodiște, Dondușeni. Eram trei surori la părinții noștri, cu diferența de trei ani între fiecare dintre noi. Sărbătorile de iarnă erau pentru noi ceva deosebit. Tatăl nostru mergea din propria inițiativă să ajute pădurarul la curățarea copacilor și astfel, în fiecare an primea permisiunea să taie un brad dintre cei mai modești și să ni-l aducă acasă. Mare bucurie ne mai făcea prin asta! Împodobeam brăduțul cu nuci și jucării din hârtie vopsită în diferite culori, pe care le confecționam chiar noi. Lipeam, de asemenea, lănțișoare din inele din aceeași hârtie vopsită sau din foi din caietele noastre scrise și decoram bradul cu ele. Dar cel mai important loc pe brăduț îl avea acel Moș Crăciun. Se păstra la bunica în sertar și ne era încredințat doar de sărbătorile de iarnă. Era confecționat din carton și fire de coton, iar chipul lui drag aducea atmosfera de magie în casă. Bunica îl avea și îl păstra de la familia feciorului ei mai mare, fratele tatălui nostru, care a fost director la școala din sat, dar a fost forțat să plece și să se stabilească în România.
Mai aveam pentru perioada sărbătorilor de iarnă un clopoțel foarte răsunător, care ne ajuta să ne urăm vecinii și rudele și pe care îl păstrez până azi. Tot în același sertar se păstrau și câteva eprubete de praf strălucitor, pe care bunica ne lăsa să-l folosim la confecționarea jucăriilor, dar ne prevenea să nu folosim prea mult ca să nu se termine.
Aveam și o tradiție specială – organizam concerte, recitam poezii și cântam cântece. Cel mai des cântam «O, brad frumos, cu cetina tot verde». Patul era scena, iar spectatorii invitați erau bunica, mama tatălui nostru, care locuia cu noi, mătușa noastră, sora tatălui, care venea cu cadouri și cineva dintre vecini. Ani la rând am păstrat această tradiție până am mai crescut. Dar bradul nu lipsea din casa noastră la Crăciun chiar și când eram mai mari.
Odată cu trecerea timpului, noi am plecat de acasă, au apărut brazi artificiali, globuri și decorațiuni strălucitoare, iar bunica, mătușa și părinții noștri au plecat spre ceruri. Noi însă am păstrat în suflete amintirile magice ale copilăriei noastre fericite. Acum ceva timp, sora mea mai mare m-a întrebat dacă îmi amintesc cum arăta acel Moș Crăciun. Eu i-am trimis fotografia. L-am păstrat și tot așa ca în copilărie, îl scot în fiecare an de Crăciun și decorez cu el casa. E puțin reparat, dar are și o vârstă… Cred că e cel mai bătrân Moș Crăciun și nu are concurență.”
