Deportată la vârsta de 7 ani – despre politica rusească: „Prea mult rău au făcut și fac”
De când a murit mama, atunci când merg la mormântul ei, mă opresc la fosta mea profesoară de franceză, Margareta Bostănari, o doamnă delicată, energică și la ai săi 82 de ani. Sunt 12 ani de când i-a murit soțul – profesor și el, și de atunci locuiește singură. De câteva zile am ajuns la ea, în satul meu de baștină, Țareuca, raionul Rezina.
Ziua e mereu câte ceva de făcut pe lângă casă, dar cum se lasă întunericul, stăm împreună la gura sobei, punând ba ea un lemn pe foc, ba eu și amintindu-ne ba de una, ba de alta. Aflu de la doamna Margareta că la vârsta de șapte ani a fost deportată în Siberia, împreună cu tatăl său. „Când au venit rușii să ne ridice, noi dormeam. Era ora două de noapte. Și eu am zis că vreau să ies la toaletă. Cu mine a ieșit și maică-mea. Era și un soldat afară, care nu ne-a lăsat să ne îndepărtăm prea mult. Și o aud pe mama șoptind: «Eu o să fug, să fugi și tu.» Și a fugit.”
„Tata i-a zis soldatului: «Nu speriați copilul, dacă-s vinovat eu, puneți-mi mie arma în piept»”
„Timp de un an s-a ascuns la niște vecini în pod. Uneori, noaptea, prin cimitir, mergea acasă la părinți. Era periculos să stea într-un singur loc, deoarece era căutată”, povestește draga mea profesoară de franceză. În acea noapte, de câteva ori a încercat și Margareta să fugă. Ultima dată a vrut să sară peste geam, dar a prins-o un soldat și i-a pus arma în piept. „Aveam doar șapte ani, sigur că eram speriată. Tata i-a zis soldatului: «Nu speriați copilul, dacă-s vinovat eu, puneți-mi mie arma în piept.» Și acum văd cum atunci când ne-au scos din casă, tata s-a sprijinit de colțul casei și a izbucnit în hohote de plâns: «Pentru ce mă duceți??? Ce-am făcut eu?» Ne-au luat pe mine și pe tata și ne-au dus în Siberia”, continuă dânsa să-și povestească amintirile. Două săptămâni a mers trenul de marfă în care i-au încărcat ca pe niște vite, împreună cu alți săteni. Prima perioadă a locuit doar ea cu tata, iar peste doi ani a venit și mama. De bună voie a venit. Și de dorul ei, al Margaretei. „Eram în magazin și un localnic, văzându-mă, mi-a spus: «К тебе приехала мама.» Am luat-o la fugă spre casă. În întâmpinarea mea o văd venind pe mama. Și n-am mai putut… m-am prăbușit. Că m-am împiedicat, că de la emoții, nu mai știu. Erau toate la un loc.”
Margareta a stat în Siberia timp de opt ani. Acolo a făcut șapte ani de școală în limba rusă. Când a murit Stalin, în 1953, copiii au fost liberi să plece. Doar ei, nu și părinții lor. „Eu aș fi rămas cu mama și tata, dar ei m-au trimis acasă, în Moldova, la bunei. Du-te, mi-au zis, du-te și fă școală normală, într-o lume mai bună, mai civilizată, că aici ai să sălbăticești.” Și a pornit din Siberia spre casă, copilă de 15 ani, fără părinți, fără o persoană matură alături, târâind după ea o valiză mult prea mare pentru vârsta și constituția ei. A locuit cu buneii, a învățat, apoi a făcut și studii universitare.
S-a căsătorit din iubire. Ea din Trifești, el din Sănătăuca. În satul Țareuca au ajuns împreună în 1970, când au avut norocul să găsească ambii locuri libere de muncă la școala din sat. Ea – profesoară de franceză, el – de educație fizică. „Au fost și probleme, dar mai mult a fost frumos și interesant”, își amintește cu nostalgie doamna Margareta. Împreună și-au făcut o casă, o gospodărie, au crescut și educat doi feciori, de la care au patru nepoți. Iar când a fost să-și trăiască împreună și bătrânețile, el s-a îmbolnăvit și a murit.
„Nu am nimic cu rușii, dar politica rusească nu e bună și nici n-a fost vreodată”
O întreb ce ar schimba în viața ei dacă ar putea s-o ia de la început. „Nu prea multe. M-aș căsători cu același bărbat, aș locui în același sat, dar poate că nu aș mai munci atât de mult. Aș călători, aș vedea lumea, aș savura gustul libertății și al civilizației. Când eram tânără, eram frumușică. Dar nu prea aveai pe atunci cu ce te îmbrăca. Așa că dacă aș fi acum tânără, mi-ar plăcea să mă îmbrac frumos și să merg la teatru, la cinema. Azi tineretul are atâtea posibilități, însă nu apreciază, nu conștientizează ce vremuri trăiesc”. Se întreabă de unde atâta ură și violență printre cei tineri. Unde s-au pierdut cei șapte ani de-acasă, respectul și bunul simț?
„Sigur că școala are un rol mare în educația tinerilor, însă nicidecum nu suficient. Marea responsabilitate e totuși a părinților. Foarte mult depinde și de societate, desigur, de mediul în care cresc acești copii. Când era mai multă strictețe, severitate, parcă era și stima mai mare față de profesori, față de părinți, față de oameni în general. Se pare că frica avea un efect puternic. Dar oare doar de frică să asculți de părinți? Doar de frică să înveți?”, își răspunde profesoara la propriile întrebări.
Observ pe perete un calendar cu echipa Ziarului de Gardă. O întreb dacă citește ziarul. „Siiigur. Îmi plac mult, pentru că spun adevărul. Au articole interesante, curajoase. Sunt tineri și se vede că își iubesc profesia.” Din vorbă în vorbă, nu aveam cum să nu ajungem cu discuția și la integrarea în Uniunea Europeană. „E clar că trebuie să fim împreună. Nu putem exista singuri. Care neutralitate? Nu avem fabrici, uzine. În plus, suntem europeni, nu asiatici. Nu am nimic cu rușii, dar politica rusească nu e bună și nici n-a fost vreodată. Prea mult rău au făcut și fac.” Tace îngândurată. Tac și eu. În sobă se aud trosnind ultimele lemne pe seara de azi.
Svetlana Cuzuioc, fostă elevă a Margaretei Bostănari din satul Țareuca, raionul Rezina
