Cum dor amintirile?
Era o zi caldă de 6 iulie. Ca în fiece an, în această zi de adâncă tristețe și durere, m-am pornit cu o candelă și câteva flori spre Monumentul Victimelor deportărilor de lângă Gara Florești, de unde, în 1941, tații noștri și flăcăii apți de muncă au fost despărțiți de familii, fiind duși în cel mai groaznic GULAG din regiunea Sverdlovsk, munții Ural, la chinuri și la moarte. Noi, femeile, copiii și bătrânii, am fost zăvorâți în niște vagoane mici pentru vite și trimiși pe drumul pribegiilor.
Trei săptămâni am dormit pe nare din scânduri goale în vagon fără WC, nespălați, plini de păduchi! Am ajuns într-un sat mare din ținutul Altai, Spassk, de unde în anii ’30 fuseseră deportați „chiaburii”. Acolo se dobândea aur nu doar din munți, dar și din râul Ciulîm. Peste doar o săptămână, ne-au ridicat și de acolo și ne-au dus în Siberia, pentru că în Spassk era spital, unde aveau să aducă răniți de pe front.
Pe o parte din deportați aveau să ne ducă în raioanele de nord din regiunea Tomsk. O femeie tânără cu o fetiță în brațe și-a făcut cruce și s-a aruncat în valurile râului Obi, care într-o clipă le-au înghițit. A preferat moartea decât să ajungă în robie sovietică.
Nu aveam de gând să vă povestesc despre toate astea dacă atunci, la 6 iulie, la gară, un cetățean nu mi-ar fi spus că nu a fost vina lui Stalin, că tot de-ai noștri trădători au contribuit la deportări. Așa propaganda sovietică turmenta mințile tinerilor moldoveni ca dânșii să nu cunoască adevărul. Da, trădătorii au făcut mult rău, dar dacă nu ar fi existat ordinul lui Stalin și dacă propaganda mincinoasă nu le-ar fi spălat creierii oamenilor, cum ar fi apărut trădătorii? Agenții ruși dezbinau populația Basarabiei, organizau răscoale împotriva statului român, cum au procedat în 1940 ca să iasă înaintea ocupanților sovietici cu pâine și cu sare, și cu flori. Chiar a doua zi după ocupație au declanșat represiunile: arestări, condamnări, pe toți primarii de la sate și orașe i-au înlocuit cu trădători și lichele, care în 1941 au și contribuit la primul, cel mai groaznic val de deportări din Basarabia și Bucovina.
În 1940, viața pașnică a poporului nostru a fost distrusă de regimul criminal stalinist. Ordinul lui Vladimir Lenin ,,Împușcați! Împușcați! Împușcați! Pe toți burghezii și popii!” cu mare râvnă a fost înfăptuit de Stalin cu mâinile slugoilor săi și ai trădătorilor de neam.
În 1941, la 13 iunie, a avut loc primul, cel mai grav val de deportări: grupuri formate din securiști, soldați înarmați și câte un martor din sat, pe care îl numeau „poneatoi”, se furișau ca hoții noaptea pe la casele oamenilor pașnici, harnici, dar necăjiți de muncă grea. Nimeni nu bănuia că spre dimineață se vor desfășura evenimente atât de tragice în viața poporului nostru.
S-au apropiat și de casa noastră cu strigăte: „Otkroite!” (Deschideți). Au intrat buluc și i-au ordonat tatălui meu: „Na koleni!” (În genunchi!), iar mamei – să pregătească în 15 minute bagajul, lui tata să-i pună separat, că vom pleca în vagoane diferite. Auzind aceasta, tata a strigat: „Dacă mă despărțiți de familie, împușcați-mă pe loc!”
Un soldat o urmărea pe mama la fiecare pas și nu i-a dat voie să se ducă în căsoaia veche după pâine și produse alimentare. Așa am plecat fără nimic…
Pe o toloacă, între școală și biserică, familia preotului Șoimu a fost adusă prima, apoi a sosit primarul, Dumitru Ghervas, cu soția și 4 copii. În fuga mare a alergat tata primarului, Iacob Ghervas, să-și strângă la piept nepoțelul, dar soldatul l-a îmbrâncit și nu l-a lăsat. Bâtrânul a strigat: „Lasă-mă să mă răcoresc!” Ardeau sufletele de durere.
Când au ajuns toate 8 familii, ne-au pornit spre gara Florești, unde ne așteptau vagoanele pentru vite… Am stat acolo până în seară sub arșița soarelui, însetați și flămânzi, pe toloaca mare mai la vale, lângă râul Răut, păziți de soldați înarmați.
Când au ajuns ultimii deportați, ne-au băgat pe toți în vagoane și ne-au zăvorât. Pe bărbați i-au izolat. A doua zi, pe tații noștri, însoțiți de soldați, i-au adus la familii să-și i-a rămas bun… Tata ne-a sărutat și cu lacrimi a ieșit din vagon, însoțit de soldat. A fost ultima revedere. A urmat iadul din Ivdellag pentru cei peste 5000 de bărbați, dintre care au supraviețuit doar vreo 50 de deținuți, iar pentru familiile lor, duse în Siberia, Kazahstan și alte ținuturi ale URSS, calvarul a continuat. Foarte mulți au rămas pe vecie în ghețarele Siberiei.
Și astăzi, președintele Federației Ruse vrea, cu ajutorul trădătorilor de neam, să readucă la Rusia fostele republici. Cine urmează să ia locul deportaților din 1941, 1949,1951, căci din generația mea au rămas puțini și tare bătrâni. Dacă nu doriți să ajungeți în „raiul putinist”, gândiți-vă bine, oameni buni, cu cine și încotro mergeți. Cu ocupanții ucigași spre evul mediu, cu trecutul tragic sau cu Uniunea Europeană spre un viitor mai bun pentru copiii și nepoții voștri.
Nu demult am privit o emisiune în care președintele Putin era criticat de către oamenii de bună credință pentru încălcarea drepturilor oamenilor în Federația Rusă. Chiar și președintele partidului comunist din Federația Rusă, Ghenadi Ziuganov, la un congres al comuniștilor a criticat dur politica periculoasă a lui Putin și l-a învinuit că el a adus țara lor la criză economică, la sărăcie. La noi însă, comuniștii, socialiștii, gruparea Șor și adepții lor vor să ne împingă înapoi în iadul bolșevic. Iar cei incompetenți, mințiți de propaganda putinistă, îi cred fără să se întrebe cine sunt adevărații noștri dușmani. Cu regret, în dezbinările organizate de grupările criminale finanțate de Federația Rusă sunt implicați și preoți de la Mitropolia Moldovei, care, probabil, idee nu au cum călăii lui Stalin au distrus preoțimea. Nici într-o țară din lume nu au avut loc astfel de crime ca în URSS. În urma terorii comunist-staliniste au fost omorâți mai mulți oameni decât în războiul II mondial. Bolșevicii staliniști s-au pătat cu sângele milioanelor de victime nevinovate.
Astăzi, teroriștii putiniști s-au pătat cu sângele oamenilor de diferite națiuni din Ucraina: ucraineni, ruși, polonezi, evrei, români, găgăuzi, romi, care locuiau în zonele atacate de ruși.
Cetățenii vor ca țara noastră să ajungă în rând cu țările europene, unde oamenii sunt liberi, trăiesc cu mult mai bine, unde dreptul lor e apărat de stat. Doar atunci, cu siguranță, mulți se vor întoarce acasă.
Elena Șoimu-Postolachi, deportată în 1941, Florești
