Principală  —  IMPORTANTE   —   Oamenii şi viaţa dintre hotarele…

Oamenii şi viaţa dintre hotarele unui stat nerecunoscut

Desfiinţarea Uniunii Sovietice a fost asemeni unei explozii pentru mai multe ţări. Deşi au visat la independenţă, multe dintre ele s-au trezit cu schije împrăştiate printre oameni şi cu un conflict iminent. În timp ce unii voiau să-şi renască limba şi tradiţiile, au fost şi nostalgici după imperiul sovietic, care au decis să lupte ca să rămână anchilozaţi în trecut. S-au pornit ciocniri, au murit oameni, s-au împărţit teritorii şi s-au creat state în state, guverne nerecunoscute, care au devenit răni deschise de mai bine de 25 de ani.

Potrivit Constituţiei, malul stâng al Nistrului face parte din teritoriul R. Moldova. În realitate, însă, autorităţile moldovene nu deţin controlul asupra regiunii încă de la începutul anilor ‘90, situaţia complicându-se din momentul proclamării independenţei R. Moldova, la 27 august 1991. Republica Nistreană Moldovenească nu este recunoscută oficial de nimeni în afară de Rusia şi celelalte state rebele, apărute în urma conflictelor. Statul nerecunoscut îşi trăieşte zilnic răsăritul şi apusul soarelui, urmăreşte cum vântul colindă străzile, iar maşinile creează ambuteiaje în orele de vârf, trece cu vederea clădirile ruinate şi uitate deja de decenii, mai păstrează fabricile ruginite şi jerpelite, unde lucrează sute de oameni pentru a-şi câştiga pâinea. În stânga Nistrului, găsim oamenii care aleg să trăiască aici cu regretele, temerile, speranţele şi visurile proprii.

În regiunea transnistreană locuiesc aproximativ 475,5 mii de oameni, dintre care 33% sunt moldoveni, 34% – ruși și 26,7% – ucraineni. Anual, circa 2000 de persoane emigrează din regiunea transnistreană, dintre care o treime pleacă în Rusia

***

Când spui 2 martie 1992, spui Cocieri, localitatea unde, acum 25 de ani, a izbucnit războiul de la Nistru. Confruntările de la Dubăsari, inclusiv cele armate, începuseră mai devreme, afirmă oamenii din acele localităţi şi foştii combatanţi.

Iurie Coţofan a luptat la Nistru pentru tricolor, fiind de partea Moldovei. Acesta mai păstrează şi acum adânc amprentată în memorie durerea şi dezastrul de atunci, când oamenii nevinovaţi erau ucişi în propriile case, doar pentru faptul că erau de partea unui sau altui mal. „Primii zece ani după conflict, în fiecare noapte, urlam din cauza coşmarurilor. Copiii se trezeau speriaţi. Cu asta m-am ales după război”, spune combatantul şi scoate atent din dulap uniforma sa, de care atârnă greu peste zece ordine şi medalii. „Fiecare medalie are semnificaţia şi valoarea sa. Cel mai important, totuşi, este Ordinul Ştefan cel Mare, pe care l-am primit după 20 de ani de la conflict. La fel de mult ţin şi la ordinul pe care l-am primit pentru că am construit biserica din sat. Nu mi-e frică să merg cu această uniformă prin stânga Nistrului. Mulţi o ascund în pungă, dar nu şi eu”, spune bărbatul. Chiar dacă cândva au luptat, îndreptând armele unii împotriva altora, acum trăiesc ca nişte vecini. „Zilnic mă întâlnesc cu cei împotriva cărora am luptat, deoarece suntem vecini. Stăm la un pahar de vorbă. În casa vecină, trăieşte un miliţian. În `92, el m-a ţinut într-un subsol. Peste drum trăiesc doi angajaţi ai punctului de control, care îmi verifică actele când vreau să trec aşa-zisa vamă. Nu vorbim despre trecut, comunicăm de parcă nu a fost nimic. Timpul vindecă totul. De fapt, aşa-i firea omului – să uite sau să dea impresia că a uitat”, subliniază combatantul.

Combatantul Iurie Coțofan are o fermă la jumătate de km distanță de pacificatorii ruși

Deşi s-a născut şi a crescut la Corjova, Dubăsari, regiunea controlată de transnistreni, totuşi, aici, e privit ca un străin. „Sunt cetăţean al R. Moldova. De aceea, la Corjova, sunt considerat un străin. Pentru ei eşti nimeni, dacă nu ai un paşaport transnistrean. O dată pe lună, aici vine miliţia lor şi îmi verifică paşaportul. Cum te simţi când, în propriul stat, în localitatea ta, cineva te face străin? Îmi vine să-i sugrum pentru asta, dar mă abţin. Rămân aici, deşi am avut posibilitatea să plec în altă ţară. Aici mă ţine mama bătrână şi bolnavă, cimitirul unde şi-au găsit liniştea de veci cei mai dragi oameni, aceste pământuri, pe care ni le-au furat separatiştii”, spune cu regret bărbatul.

Din 7 iulie 2014, lui Iurie Coţofan i s-a impus interdicţia de a pleca din Corjova. „Nu le plăcea că mă întâlneam cu prietenii, foşti combatanţi care au luptat alături de mine. Spuneau că îndemn oamenii la luptă. Îi enerva când le spuneam verde în ochi ce cred despre ei şi despre legile absurde pe care le inventează. M-am adresat la zeci de instituţii de ale lor. Toţi spuneau că nu-i înregistrată vreo interdicţie, totuşi, timp de aproape trei ani îmi întorceau maşina. Această interdicţie m-a obligat să-mi închid atelierul de producere a mobilei. Cum poţi administra o afacere fără a ieşi din sat timp de 3 ani? Ca să te distrugă, te blochează, nu-ţi permit să te dezvolţi. Asta se întâmplă nu doar aici, ci în toată Moldova”, susţine bărbatul, a cărui interdicţie a fost ridicată în martie 2017.

În satul Cocieri, Dubăsari (regiune controlată de R. Moldova), Iurie Coţofan are un sector cu depozite şi sere. Tot aici, la o adâncime de vreo 4 metri găsim într-un subsol vopsit cu var, și o crescătorie de ciuperci. 1187 de saci negri umpluți cu fân și semințe de ciuperci stau agățați de niște țevi groase, la lumina albă a zeci de becuri. „Acest subsol l-am construit cu 15 ani în urmă, pentru a păstra aici fructe și legume, apoi l-am lăsat și mă ocupam de altele: metalurgie, mobilă, canalizare, livrare etc. Am făcut de toate cât era cerere. Din luna martie m-am apucat să cresc ciuperci. Le vând acolo unde se întreabă. Am deja clienți, care mă sună și-mi spun de câte kilograme de ciuperci au nevoie și eu le livrez. Le vând în localitățile din apropiere, sunt deabia la început de afacere și nu pot să spun unde voi ajunge. Acum mai construiesc și o minifabrică unde să conservez și usuc ciupercile… Trebuie să faci ceva ca să poți trăi”, constată bărbatul, care spune că oamenilor din regiune le este greu să-și găsească un loc de muncă.

El povesteşte cât de greu e să-ţi găseşti parteneri de afaceri, oameni care ar vrea să investească în această zonă. „Am căutat parteneri, dar nu vor să investească aici. Am încercat să obţin credite. Abia în acest an mi s-a oferit un credit de 100 de mii de lei, după ce am pus în gaj tot ce am. Am aici avere de câteva milioane de lei, dar nimeni nu vrea să o ia în gaj, pentru că-i zonă de conflict”, remarcă antreprenorul.

Pentru că a luptat, Coţofan primeşte de la stat câte 100 de lei pe lună. „Aceşti bani îmi ajung fie pentru 700 g de salam, fie pentru 1,3 kg de carne sau 7 litri de motorină”, calculează combatantul.

***

În partea stângă a Nistrului, unde se vorbeşte ruseşte, moneda de schimb este rubla transnistreană majoritatea oamenilor se declară loiali Rusiei. Cu toate acestea, mai funcţionează opt şcoli cu predare în limba română. Părinţii, copiii, profesorii şi directorii acestor şcoli luptă zilnic pentru dreptul la educaţie în limba română.

„Să nu uit să-mi iau paşaportul, deoarece fără paşaport, în regiunea transnistreană, nu mergi nicăieri. Aici toţi trebuie să poarte cu ei actele, în special dacă nu ai cetăţenie transnistreană”, ne spune Ion Iovcev, directorul Liceului „Lucian Blaga” din Tiraspol, în timp ce îşi pune lucrurile în geantă, mergând la serviciu.

De 25 de ani, Iovcev este directorul liceului cu studiere în limba română. În acest sfert de secol, el a fost nevoit să facă faţă unor numeroase provocări. Şcoala a fost închisă de trei ori, clădirea – distrusă de două ori. De fiecare dată, însă, aceasta a renăscut asemeni păsării Phoenix. „Aceste presiuni mă fac să vreau să lupt. Nu m-am gândit niciodată să plec de aici, în pofida faptului că, zilnic, se fac presiuni, noi rezistăm”, spune directorul, care are rafturi pline cu diplome şi ordine, ce-i amintesc de anii grei, dar frumoşi, de muncă alături de profesorii şi părinţii cu care a luptat pentru dreptul fiecărui copil de a învăţa în limba română. Recunoaşte că visează să scrie o carte despre ceea ce înseamnă să fii directorul unei şcoli cu predare în limba română într-o regiune în care această limbă şi vorbitorii ei sunt percepuţi ca duşmani.

Ion Iovcev, directorul școlii românești din stânga Nistrului

Iovcev locuieşte într-un mic apartament din satul Caragaş, aflat la 10 km de Tiraspol. Acolo, în faţa casei, are o grădină plină cu flori, copaci fructiferi şi zmeură. „Soţia mea adoră florile. Erau multe flori când trăia aici. Acum încerc să le păstrez, ca să se bucure când revine acasă”, spune melancolic bărbatul, în timp ce-şi pune în buzunar un album micuţ în care păstrează poze cu membrii familiei: cele două fiice (una plecată în România, alta în Italia), nepoţica şi soţia, care lucrează în peninsulă. „Port acest album cu mine. Asta îmi dă senzaţia că ele sunt alături. Aşa se mai taie din distanţă. Ştiu că trebuie să lucrez. Nu vreau să vorbesc de dor, e ceva doar al meu. Nu vreau să-l împart cu nimeni. Aşa trăim de 7 ani. Discutăm prin Skype”, povesteşte Ion Iovcev.

„Această zonă e ca o rezervaţie. Aici s-a păstrat o felie din URSS. Numele străzilor sunt din perioada sovietică. Îmi pare rău când văd că mulţi vârstnici de aici nu vor să accepte că ar putea trăi şi altfel. Îmi pare rău că, uneori, mass-media contribuie la conservarea imaginii de duşman. Duşmanul numărul 1 este considerată Moldova, care, potrivit lor, se gândeşte zi şi noapte doar cum poate să acapareze acest teritoriu, să distrugă viaţa oamenilor de aici. Pentru ei, cuvântul „român” înseamnă „fascist”, în pofida faptului că mulţi transnistreni şi-au făcut paşapoarte româneşti, iar autorităţile de aici adesea călătoresc şi se odihnesc în România”, constată cu tristeţe directorul liceului, ieşind din casă şi mergând la serviciu.

***

Persoanele care nu au cetăţenia regiunii transnistrene, dar lucrează acolo, sunt nevoite să se înregistreze ca „turişti” în fiecare lună. E şi cazul Liliei Chisin, profesoară de limba şi literatura română la Liceul „Lucian Blaga”. Lilia lucrează aici de 7 ani. În fiecare lună, ea trebuie să treacă pe teritoriul Moldovei ca apoi să se înregistreze în Transnistria. Ea spune că acest lucru o incomodează, dar a trebuit să se conformeze.

Lilia Chisin este originară din Fîrlădeni, r. Căuşeni. „Din sat până la Bender sunt doar câţiva kilometri, de aceea, foarte mulţi oameni din sat lucrau în Bender. Acolo au lucrat şi părinţii mei. Ţin minte cum mă trezeam dis-de-dimineaţă, mergând cu tata la grădiniţa de acolo. Nu era niciun post vamal, era un traseu, era o Moldovă unică”, îşi aminteşte Lilia.

Şi-a făcut studiile la Colegiul Pedagogic din Chişinău. A început să predea limba şi literatura română de la 17 ani. „Nu erau suficienţi profesori prin localităţi. Am lucrat ca profesoară în satul natal, apoi la Chişinău până în 2003. După care am luat concediu de maternitate şi am stat trei ani cu Silvian, fiul meu. Am revenit la serviciu în septembrie 2006. Am lucrat un an. Era complicat. Stăteam în chirie și aveam un copil mic. Am decis să plec în Israel, să câştig nişte bani, după care să revin şi să-mi cumpăr un apartament. După un an, însă, mama s-a îmbolnăvit. A trebuit să revin. Nu mai puteam pleca, pentru că nu avea cine să stea cu Silvian. Aşa am decis să rămân aici”, povesteşte Lilia.

Lilia Chisin, profesoară de limba și literatura română la un liceu din Tiraspol

A aplicat pentru un loc de muncă la cel mai apropiat liceu cu predare în limba română din Tiraspol. „Am venit aici la început de septembrie 2009. Nu mă gândeam că voi rămâne mult timp, dar m-am ataşat de copii şi de profesori”, recunoaşte femeia.

În primii doi ani, Lilia Chisin făcea zilnic naveta Tănătarii Noi-Tiraspol. „Iniţial mă gândeam că nu-mi va fi atât de greu să parcurg zilnic 24 km dus-întors. Mă trezeam la 5:00 dimineaţa ca să ajung la timp la ore. Dar, atunci când Silvian trebuia să meargă în clasa I, am decis să ne mutăm la Tiraspol, să ne fie mai uşor. E dificil, dar încercăm să ne descurcăm. Am un salariu de 5000 de lei. Am luat un credit pe 5 ani. Lunar, plătesc 2000 de lei, apoi plătesc chiria – 70 USD, facturile –vreo 500 de ruble (circa 600 de lei, n.r.). Încerc să nu ies din limita asta”, calculează profesoara de limba şi literatura română, gătind prânzul.

Silvian Chisin, clasa a VII-a, privește prin geam spre curtea blocului. „Toți colegii de clasă ai lui trăiesc în celălalt capăt al orașului. Aici nu cunoaște pe nimeni”, spune mama băiatului

În timp ce Silvian îşi încalţă adidaşii ca să meargă să cumpere nişte biscuiţi pentru ceai, Lilia se grăbeşte să-l întrebe dacă nu a uitat să-şi ia cu el certificatul de naştere. „Asta este pentru siguranţa lui şi ca eu să fiu mai liniştită”, ne explică femeia. „Mă doare că brusc, într-o zi, cineva a decis să impună nişte legi absurde şi să divizeze ţara, ca ceea ce era cândva acasă să devină ceva străin, o altă ţară. De ce copilul meu trebuie să poarte mereu cu el certificatul de naştere? De ce eu trebuie să trec de atâtea ori prin umilinţa de a sta în rând la aceste puncte vamale? Te doare când ţi se spune de fiecare dată să cobori din microbuz, uneori eşti insultat, privit cu suspiciune şi ţi se vorbeşte aşa de parcă ai comite o crimă. Asta te doare. Undeva te revolţi, dar înţelegi că nu are rost, pentru că nu te aude şi nu te vede nimeni. Te-ai obişnuit şi cu privirile lor lungi când te aud că vorbeşti în română. Simţi cum eşti perceput ca un extraterestru, dar te obişnuieşti şi cu asta”, suspină femeia.

Lilia recunoaşte că nu-şi vede viitorul aici. „Nu văd niciun rost să rămân mult timp aici, pentru că în toţi aceşti 25 de ani nu am văzut nicio schimbare. Nu văd acţiuni concrete ale autorităţilor de pe ambele maluri ale Nistrului. Nimic nu se face pentru popor… Probabil, este nevoie să mă încarc cu mai mult curaj şi să mă rup de acest loc, să plec sau în România, sau în altă ţară din Europa, ca să-i ofer copilului meu un trai mai bun”, constată Lilia.

***

Nikolai Kuzmin este un tânăr politolog din Tiraspol. În prima seară în care l-am cunoscut ne-a ghidat prin centrul oraşului, arătându-ne clădirile care au fost recent construite. „Ghiciţi câţi bani s-au cheltuit pentru această clădire şi ce este acolo?”, spune el, arătând spre o clădire cu două niveluri, colorată în alb şi albastru pal, luminată de becuri color. „E o fostă clinică, care acum a devenit un muzeu nefuncţional. S-au cheltuit câteva milioane de dolari pentru o construcţie făcută doar ca să ne coloreze privirile, ca să dea un aspect mai frumos oraşului, dar nu s-au gândit să o mai facă şi funcţională. Această clădire încă nu a fost dată în exploatare, dar tencuiala deja cade. Da, ea arată frumos, atrage privirile turiştilor şi atât. Este făcută doar pentru a da senzaţia de supremaţie şi clasă. E exact ca în temple, care sunt construite atât de înalte, încât omul care intră acolo să se simtă minuscul”, opinează Nikolai, un tânăr de 25 de ani, cu părul zburlit şi barbă stufoasă, asemănătoare cu cea a lui Freud.

Nikolai Kuzmin, un tânăr politolog care locuiește și activează în Tiraspol

Deşi în această zonă este mult promovată ideea de „patriotism”, Nikolai este de părere că aceasta ar fi o noţiune abstractă şi absurdă. „Transnistria este o felie minusculă de pe globul pământesc care şi-a clădit o structură de stat. Eu nu înţeleg conceptul de patriotism. Consider că este o prostie şi oamenii nu înţeleg ce ar însemna asta. Este greu să iubeşti o ţară pe care nu o cunoşti. Cunosc Tiraspolul – locul unde mi-am petrecut copilăria, şi acele amintiri calde mă fac uşor sentimental. Asta mă face să-mi placă Tiraspolul în pofida faptului că uneori el este plicticos şi pustiu, fără oameni, fără evenimente interesante care să te dezvolte. Nu e neapărat să fii patriot ca să trăieşti în Transnistria. Dacă vrei să trăieşti aici, atunci trăieşte, dacă nu – atunci nu. Eu vreau să plec, pentru că aici nu am posibilitatea să mă dezvolt în domeniul în care mi-ar plăcea… Când mă uit la această zonă, îmi amintesc de cartea lui George Orwell „1984”, unde toţi oamenii sunt parcă la fel, aşa şi aici, toţi sunt parcă ieşiţi din aceeaşi fabrică. Vreau să merg şi la Minsk, mulţi turişti spun că este un oraş curat, dar belaruşii îl declară steril, şi astea sunt două concepte total diferite. Iată şi Tiraspolul este steril. Este ca o miniatură conservată a Uniunii Sovietice”, constată tânărul pasionat şi de psihologie.
Potrivit lui, visul unui transnistrean de 20-30 de ani este să părăsească regiunea. „După observaţiile mele, dacă un tânăr american vrea la această vârstă să-şi întemeieze o familie, să-şi cumpere o maşină şi o casă, atunci tinerii de aici vor să plece în altă ţară. Majoritatea pleacă la Moscova. Mai înainte, mulţi plecau şi în Ucraina, dar după conflictul de acolo, majoritatea pleacă în Rusia. O parte mai mică de tineri aleg să plece în Europa. Astfel, dacă ar fi să definesc scopul generaţiei mele, acesta ar fi căutarea unui loc îndepărtat unde ar putea să-şi construiască un viitor mai bun. Puţini sunt cei care vor să se întoarcă”, zice Nikolai.

„Vreau ca politica de aici să devină mult mai deschisă. Aici, la fel ca în Rusia, politica este una închisă. Oamenii de aici se interesează de politică la nivelul în care li se permite. În cazul în care interesul este mai mare decât cel permis de autorităţi, nu că ar fi pedepsiţi, dar se ciocnesc de anumite oprelişti. Asta se trage de la educaţia sovietică… Aici este foarte greu să faci rost de vreo informaţie. Dacă insişti să obţii vreo informaţie elementară, poţi fi bănuit de spionaj. Aici se inoculează ideea că peste tot sunt duşmani, de parcă Transnistria ar fi un lingou de aur pentru care toţi se bat. Oamenii cred în propaganda de la canalele ruseşti Pervîi Kanal şi Rossia 24 şi nu mai caută cât de corectă este ştirea. Nu îi interesează să gândească, să analizeze, să verifice informaţia, pentru că toate acestea au nevoie de timp, iar ei nu au timp, pentru că sunt nevoiţi să se gândească cum să-şi câştige bucata de pâine. Aici nu ai să vezi oameni care să iasă la protest. Protestele în Transnistria împotriva conducerii sunt la fel de inimaginabile ca în Coreea de Nord. Dacă în Coreea de Nord acest lucru este pentru că oamenii sunt parcă zombificaţi, atunci aici se întâmplă pentru că oamenii sunt indiferenţi”, conchide tânărul.

***

În centrul Tiraspolului, într-o curte deschisă şi spaţioasă, am întâlnit-o pe Ludmila Ivanovna, o bătrână de 70 de ani, care-şi petrece dimineţile pe băncuţa din faţa blocului, hrănind porumbeii. Ludmila Ivanovna a lucrat toată viaţa ca profesoară de matematică şi fizică şi spune că-şi aminteşte cu mare drag de acea perioadă. Femeia şi-a petrecut copilăria, şi-a făcut studiile şi şi-a cunoscut soţul la Tiraspol şi de aceea, spune ea, s-a îndrăgostit de aceste locuri, care i-au devenit şi mai dragi după moartea soţului său, pentru că păstrează amintirile calde despre cei 55 de ani petrecuţi împreună. „În tinereţe m-am îndrăgostit de aceste locuri, pentru că oamenii de aici sunt simpli şi calzi”, recunoaşte femeia, sprijinindu-şi cârja de colţul băncii verzi pe care stă. „Viaţa m-a aruncat prin diferite ţări, am fost în Letonia, Rusia, Germania şi în multe altele. Soţul meu era antrenor de fotbal şi eu mergeam cu el peste tot. Am lucrat câţiva ani şi la Chişinău, dar când am ieşit la pensie, am decis să revenim la Tiraspol. Simţeam cum suntem atraşi de această regiune. Aici m-am întors cu 11 ani în urmă şi nu am mai vrut să plec. Îmi place că, deşi în acest bloc locuiesc oameni de diferite naţionalităţi, totuşi trăim în plină armonie, ne ajutăm reciproc, suntem uniţi şi fericiţi”, spune femeia în timp ce urmăreşte cum o vecină de a ei curăţă un ghiveci cu flori.

Ludmila Ivanovna și Larisa Fiodorovna – foste profesoare din regiunea transnistreană

„Aici nu mă ciocnesc de nicio greutate. Este bine. Cred că Moldova trebuie să fie mai aproape de Rusia”, opinează femeia, care trăieşte singură împreună cu trei motani. „Animalele sunt prietenii noştri, pe ele nu te poţi supăra şi îţi mai şterg din singurătate. De asemenea, îmi place să ies dimineţile, dacă timpul e frumos, şi să hrănesc porumbeii. Cumpăr mai multă pâine, să le ajungă şi lor. Mai bine nu mănânc eu, dar să le dau lor”, adaugă femeia împrăştiind firimituri de pâine şi salutându-şi vecina de la etajul patru – fostă profesoară de engleză. Cu paşi lenţi, sprijinindu-se în baston, se apropie o femeie îmbrăcată în negru, pe cap având o batistă albă. Cu mişcări moderate şi o privire uşor suspicioasă, femeia se antrenează în discuţie. Ne povesteşte cum a trăit toată viaţa în Tiraspol. Tot aici şi-a creat familia, s-a bucurat de naşterea fiicei sale, iar acum se mândreşte că are o nepoată talentată. „Ele sunt marea mea mândrie. Trăiesc în Rusia. Mă bucur că au reuşit să-şi construiască vieţile”, ne spune Larisa Fiodorovna. „Nu ne plângem de nimic. Noi vrem foarte mult ca voi (cetăţenii din dreapta Nistrului, n.r.) să vă împrieteniţi cu noi (cetăţenii din stânga Nistrului, n.r.) şi cu Rusia, pentru că este mult mai avantajos decât în Uniunea Europeană. Gazul la noi e gratis (gazul folosit de locuitorii din stânga Nistrului, vândut de Rusia, este pus, drept datorie, pe contul R. Moldova, n.r.), facturile nu sunt prea mari. Rusia ajută mult pensionarii de aici. Dacă vă plimbaţi prin Tiraspol, vedeţi ce clădiri mari şi frumoase sunt la noi. Ce bănci frumoase s-au construit în ultimul timp. Acum oraşul devine de nerecunoscut. Rusia construieşte totul pentru noi”, spune femeia. Ea mai afirmă că foarte mulţi tineri preferă să plece în altă ţară. „Majoritatea pleacă în Rusia, dar conducerea noastră încearcă să facă totul ca să-i ţină aici… Aş vrea ca tinerilor să li se acorde mai multă atenţie, ca ei să nu plece, ci să înveţe şi să-şi găsească un loc de muncă acasă. Pentru că, dacă tinerii noştri talentaţi pleacă în altă parte, atunci ţara noastră devine mai săracă. De asemenea, aş vrea ca liderii de la noi să aibă grijă de tinerele mame şi să le ofere indemnizaţii la fel de bune ca în Finlanda sau Norvegia, pentru că, în prezent, tinerele mămici nu sunt ajutate cu nimic. Ştiu multe familii care se descurcă greu cu copiii din cauza lipsurilor”, spune femeia.

Cele două femei au dublă cetăţenie, transnistreană şi rusă. Ele recunosc că-i un mare avantaj, pentru că pensiile ruseşti, pe care le primesc, sunt cu vreo 500 de ruble mai mari decât cele transnistrene. „Noi am trăit şi am lucrat în URSS, astfel, e de datoria Rusiei să plătească pentru destrămarea statului pentru care am lucrat”, adaugă Larisa Fiodorovna, urcând încet scările casei.

Mai multe detalii despre situația din regiunea transnistreană găsiți aici.