Transnistria: paşapoarte fără identitate

De mai bine de 18 ani, cetăţenii R. Moldova sunt împărţiţi în două: transnistreni şi moldoveni. Milţi dintre locuitorii de azi din Transnistria au învăţat istoria Moldovei în şcoala sovietică, din manuale în „limba moldovenească” cu grafie chirilică. Cărţile româneşti au dispărut, unii citindu-le doar pe furiş. Eroii români născuţi aici sunt uitaţi chiar de propriile rude.

Cetăţenii din stânga Nistrului au buletine de identitate şi paşapoarte moldoveneşti, fiind cetăţeni cu drepturi depline ai R. Moldova. Pe lângă aceste acte, oamenii de acolo au şi paşapoarte transnistrene, care dovedesc că ei ar fi cetăţeni ai „republicii moldoveneşti nistrene”. Unii dintre ei spun că în Rusia se angajează mai uşor la muncă cu astfel de acte, decât cu paşapoartele R. Moldova.

Buzunare pline de paşapoarte

În ultimul timp, la mare căutare este şi cetăţenia Rusiei sau a Ucrainei. Liderul autoproclamat de la Tiraspol, Igor Smirnov, declara, în februarie, curent, că 120 mii de cetăţeni ai Transnistriei deţin paşapoarte ruseşti, iar 96 de mii – ucraineşti. Mulţi locuitori din stânga Nistrului sunt mulţumiţi de paşaportizarea rusească, deoarece, spun ei, îşi pot aranja viaţa mai uşor, în oricare dintre cele două ţări.

Maria Vasilieva are 80 de ani şi este din satul Corotna, raionul Slobozia. S-a născut în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în cadrul Ucrainei. Adeverinţa sa de naştere e scrisă în ucraineană şi „moldovenească”, în grafie chirilică. Totuşi, ea a învăţat scrisul în grafie latină, în clasa întâi. De atunci a prins drag de învăţătură şi a făcut studii pedagogice, ca să se întoarcă la şcoala din sat. A lucrat 47 de ani în şcoală, iar acum spune că tot satul o ştie şi mulţi îi sunt recunoscători pentru munca ei. Cel mai mult se bucură de pensia pe care o primeşte în Transnistria şi de pensia soţului său, invalid de război. Banii îi ajung ca să nu depindă de copii.

„Au vrut să mă facă cetăţeancă a Rusiei. Spuneau că totul este gratis şi că vom primi un adaos de 30 USD la pensie”, povesteşte Maria Vasilieva. A refuzat propunerea, la fel ca şi alţi pensionari din sat. Ea spune că doar doi pensionari au devenit ruşi, cu acte oficiale, unul dintre ei a decedat deja. „Poştaşul care ne aduce pensia a insistat de câteva ori să merg la raion să-mi facă actele. Spunea că alţii stau în rând, bat drumurile, pentru a-şi face paşaport, iar eu nu îl vreau nici gratis”, spune Maria Vasilieva.

Fosta învăţătoare zice că cei care îşi fac paşaport rusesc îl folosesc pentru a merge la muncă în Rusia, căci în altă parte nu pot merge. „Am auzit că plătesc şi câte 1000 USD pentru acest paşaport”. Ea spune că mulţi locuitori au câte patru paşapoarte. „Umblă cu buzunarele pline, dar nu ştiu, de fapt, ce naţionalitate au. Anterior era mai simplu, cu unul singur, sovietic”, adaugă ea.

Uniunea Moldovenilor

Moldovenii din Transnistria reprezintă, potrivit recensământului din 2004, vreo 30% din populaţie. Pentru a nu-şi pierde identitatea, limba şi tradiţiile, ei au înfiinţat Uniunea Moldovenilor. Preşedintele Uniunii este Valerian Tulgara, din Teleneşti. La 25 mai, în cadrul zilelor dedicate scrisului şi culturii slave, Tulgara declara că moldovenii nistreni, pe care el îi reprezintă, sunt îngrijoraţi de politica Chişinăului. „Acum le este clară politica R. Moldova, îndreptată spre apropierea de România, transformarea moldovenilor în români şi a limbii moldoveneşti în română”, scrie în declaraţia sa, publicată în ziarul „Adevărul Nistrean”, Valerian Tulgara, adăugând că doar Smirnov apără moldovenii nistreni.

Profesoara de istorie de la şcoala din Corotna, Natalia Molcean, reprezintă în sat această uniune. Deşi a absolvit Facultatea de istorie la Chişinău, Natalia condamnă acţiunile frontiştilor din anii ’90 şi spune că totul a fost organizat de România. „Limba noastră e moldovenească, în grafie chirilică, ca la Dimitrie Cantemir şi Alexandru cel Bun. Alfabetul slavon e cel pe care se bazează ortodoxismul. Noi suntem ortodocşi, nu catolici. Ei scriu în latină”, explică profesoara de istorie.

La şcoală, Natalia predă istoria Nistreniei, istoria satului şi eroii care au luptat pe aceste pământuri. Copiii fac referate, scriu poezii despre război, desenează şi cântă. „La şcoala din sat, lipsesc cărţile în limba moldovenească ale marilor noştri scriitori. Nici măcar poveştile lui Ion Creangă nu le avem în bibliotecă”, spune Natalia.

„Citeam cărţi româneşti pe ascuns”

Pe de altă parte, mama Nataliei, Elisaveta Ureca, fostă bibliotecară, o contrazice pe fiica sa. „Ce nevoie avem de Uniunea Moldovenilor, dacă suntem în Moldova? Eu ştiu că în ţări străine, unde pleacă să muncească, moldovenii formează o comunitate a lor pentru a fi reprezentaţi şi ascultaţi.” Elisaveta Ureca spune că citeşte Eminescu şi Arghezi, iar acolo se prezintă o altă realitate a istoriei. A învăţat la Rîbniţa, la baştina sa. Când a venit în sat să lucreze la bibliotecă, a învăţat să scrie în grafie latină şi să citească de la profesoarele care veneau de peste Nistru. Apoi a urmat perioada de negare a tot ce înseamnă latin şi românesc. „Nu mai puteam să citim cărţi în română. Toate au dispărut. Aveam câteva. Le citeam pe ascuns, ca să nu fiu dată afară de la serviciu.” Fosta bibliotecară spune că ziarul Uniunii Moldovenilor, „Adevărul Nistrean”, nu răspunde nevoilor tuturor moldovenilor din Transnistria. Dar nu ai cui să te plângi, fiindcă aici toţi vorbesc în şoaptă. Elisaveta Ureca se refugiază în cărţi şi în discuţii cu nepoatele sale de la Chişinău.

Doamne miluieşte şi Господи помилуй

Duminica, ca şi ceilalţi creştini, corotnenii merg la biserică. La 8.00, îşi lasă bicicletele lângă uşa bisericii şi intră acolo unde nimeni nu-i mai întreabă în ce limbă se roagă. Părintele Gheorghe Deviza e din Hânceşti şi, în 1996, a fost trimis la această biserică. Tot de atunci el oficiază slujbele în două limbi: în  „moldoveneşte” şi în ruseşte. Deşi majoritatea sunt moldoveni, părintele spune că aceasta a fost şi cererea arhiereului de la Tiraspol, care a dispus ca, în fiecare biserică, cuvântul lui Dumnezeu să fie propovăduit şi în rusă. Cărţile de rugăciuni din biserică sunt scrise tot în ruseşte şi în „moldoveneşte”. Preotul Gheorghe recunoaşte că grafia latină este necunoscută pentru mulţi săteni şi de aceea biserica nici nu are asemenea cărţi.

Părintele a venit în sat când împlinise 18 ani şi spune că ambele locuri, atât cel de baştină, cât şi Corotna, îi sunt dragi. „În Moldova, totuşi, mi se pare că e altă omenie, şi în biserică, şi între oameni.” Dar preotul nu-şi alege unde să slujească, el este ostaşul lui Hristos, explică părintele Gheorghe. Biserica din sat ţine stilul calendaristic vechi şi este subordonată Mitropoliei Moldovei şi Patriarhiei Ruse. „Să ne păzească Domnul de stil nou, căci trebuie să păstrăm ceea ce avem de la sfinţii părinţi”, a spus părintele.

Elisaveta Ureca spune că a aflat în timpul slujbei despre orele de religie, care vor fi introduse în şcoală. „Copiii vor învăţa Istoria Creştinătăţii, după cum am auzit eu. La Tiraspol sunt deja câteva clase experimentale care învaţă această disciplină.”

Femeile din sat, căci ele sunt cele care merg preponderent la biserică, sunt de acord cu introducerea religiei în şcoală, mai ales că n-au avut biserică în perioada sovietică. Ana Jeman are 79 de ani şi îsi aminteşte că biserica veche a fost dărâmată, iar aici funcţiona grădiniţa. Din 1990, a început construcţia acestei biserici. „E mică, dar pentru satul nostru e bună.”

După slujbă, femeile mai tinere părăsesc biserica, urcând în grabă pe bicicletă. Celelalte discută despre 9 mai şi „convertul” pe care l-au primit. „Era o medalie mare şi o diplomă, aşa frumoasă”, se laudă Maria Vasilieva, care a primit şi 3000 de ruble, adică cca 4280 de lei moldoveneşti.

Basarabia e dincolo de Nistru

Le întreb dacă au auzit de Pavel Turuta, un moldovean din Corotna, condamnat la moarte de comunişti în anii ‘30, pentru „elogierea modului de viaţă din România” şi legăturile cu rudele din Basarabia. Maria Vasilieva spune că a auzit ceva despre bădica Pavel, că a avut de suferit, dar că nu ştie de ce a murit. Vecina ei, Mila Fedorenco, e nepoata de pe mamă a lui Pavel Turuta. Ea ştie doar că a avut un unchi, dar când o întreb despre condamnarea lui şi legăturile cu România, îmi răspunde: „Eu şi mama nu vorbim pe aşa teme”.

Nici celelalte sătence nu ştiu nimic. Ele spun că nu au nimic în comun cu Basarabia şi că nici nu au mers demult peste Nistru. Le este mai aproape să meargă în Ucraina, când au de cumpărat ceva, în special la Dnestrovsk, acolo unde este piaţă, sunt farmacii şi magazine.

„Basarabia e peste Nistru, nu aici, aşa ştiu eu de când trăiesc pe acest pământ”, spune Ana Jeman, iar celelalte femei se pun pe vorbă, încercând să identifice hotarele Moldovei, ale Transnistriei sau ale Ucrainei, în temeiul cunoştinţelor istorice din perioada sovietică.

Natalia DABIJA, ŞSAJ