Ucis pentru credinţă
Nu doar soarta deportaţilor din perioada comunistă şi-a lăsat amprenta asupra istoriei noastre, dar şi a celor care au fost exterminaţi pentru un cuvânt, pentru o privire sau pentru credinţă. Gulagul stalinist n-a cruţat pe nimeni dintre cei care s-au opus puterii şi voinţei sovietice. Însă, pe lângă persoanele politice, pentru ideile lor, au fost ucişi oameni simpli. La fel şi cei de provenienţă nobilă sau cei care au refuzat să se dezică de credinţă.
La 13 iunie 1941, preotul Porfirie Şoimu (s. Parcani, r. Soroca) a fost arestat şi condamnat, ca „DUŞMAN al poporului”, la moarte prin împuşcare, pentru că nu a vrut să închidă biserica, să iasă pe amvon şi să spună enoriaşilor că el, până la acel moment, i-a minţit, că religia e opiu pentru popor şi că Dumnezeu nu există. Sentinţa a fost pusă în aplicare pe 8 august 1942, în lagărul din Ivdel.
Fabrica morţii din Ivdellag
Elena Şoimu-Postolachi, fiica părintelui Porfirie, nu-şi poate găsi nici azi liniştea, deşi au trecut 70 de ani. Soarta tragică a tatălui îi va rămâne mereu în memorie, la fel ca şi toţi aceşti ani pe care i-a trăit în lipsa dragostei paterne. Credinţa, însă, este cea care i-a călăuzit calea până astăzi, credinţa pentru care Porfirie Şoimu şi-a pierdut viaţa pe pământ, căpătând viaţă veşnică. Femeia povesteşte că tatăl său, de mic copil, se pregătea să slujească Domnului, iar pentru aceasta a studiat la Şcoala Duhovnicească din Edineţ, apoi la Facultatea de Teologie din Chişinău. Elena spune că răposatul său tată a fost „preot din vocaţie, devotat şi convins de adevărul Credinţei Ortodoxe”.
Porfirie Şoimu, în repetate rânduri, era citat la NKVD-ul din Soroca unde, sub ameninţări, era silit să închidă biserica. El, însă, a rămas ferm pe poziţia sa, refuzând să se închine în faţa altcuiva decât în faţa lui Dumnezeu. Preţul credinţei sale l-a costat viaţa. Totuşi, până i s-a aplicat sentinţa, el a cunoscut teroarea Gulagului, trecând, după cum spune Elena Şoimu, prin „FABRICA MORŢII” din Ivdellag, unde au fost exterminaţi milioane de oameni nevinovaţi, or, singurul lucru care conta pentru preot era să rămână fidel credinţei sale şi să nu trădeze oamenii care i-au ascultat predicile în tot acest răstimp.
Mureau ca muştele
Închisoarea a răpit vieţile multor oameni. Din 500 de bărbaţi basarabeni, aflaţi în Ivdel, au rămas în viaţă circa 50. Printre aceştia a fost şi Ion Ciobanu (s. Gura Camencii, r. Floreşti), azi răposat şi el. Revenit din surghiun, a reuşit, totuşi, să povestească despre grozăviile lagărului. Ion Ciobanu a fost închis împreună cu părintele Porfirie. Pe atunci, el era doar un adolescent despărţit de familia sa. Teroarea închisorii nu a reuşit s-o şteargă din memorie niciodată, la fel ca şi chinurile şi înjosirile la care erau supuşi oamenii: „Baraca era plină de oameni chinuiţi, între care şi câţiva preoţi. Când ne aduceau seara pe toţi sub escortă de la munca silnică, uzi până la oase, flămânzi şi slabi ca nişte schelete, mulţi nu rezistau şi mureau ca muştele”.
Ca să-i susţină cât de puţin, preoţii, printre care şi părintele Porfirie, se rugau la Dumnezeu, cântând cântece religioase. Ion Ciobanu îşi amintea cum „copoii băteau cu armele în uşi, strigau la ei, dar nimic în aşa clipe nu-i putea opri pe aceşti oameni oropsiţi… Aşa îşi manifestau ei protestul faţă de călăi, faţă de putere”. Elena Şoimu-Postolachi spune că i-a iertat pe cei care i-au ucis tatăl: „Dumnezeu să-i judece”, însă este profund îndurerată de faptul că viaţa lui a fost preţuită cu 540 de lei: „Atât de ieftin a fost preţuită o viaţă de om de către urmaşii lui Stalin, după reabilitare”.
O scăpare a fost refugiul
Conform datelor Ministerului de Interne al URSS, din 1921 până în prezent, pentru crime contrarevoluţionare, au fost condamnate 3.777.380 de persoane. Din acest număr, 642.980 persoane s-au ales cu pedeapsa capitală.
Nina Negru, şefa Serviciului Studii şi Cercetări de la Biblioteca Naţională, anunţă că din 1944 până în 1970 au fost închise aproape toate bisericile. Au rămas doar 193 din cele 1100. Abia în 1975 bisericile au început să se redeschidă.
Pe de altă parte, condamnarea preoţilor în Basarabia n-a fost un fenomen atât de vast precum în Rusia, unde preoţii erau omorâţi, inclusiv mitropoliţii. „La noi, o scăpare a fost refugiul”, explică Nina Negru. Astfel, mulţi preoţi s-au refugiat în România, iar circa 50 de preoţi din cei aproximativ 200 rămaşi au fost deportaţi.
Despre soarta acestor slujitori ai Domnului putem afla, în parte, doar de la cei care i-au cunoscut când au fost deportaţi şi au reuşit să revină la baştină. Şefa Serviciului Studii şi Cercetări spune că nu există alte date despre preoţii deportaţi: „Noi nu avem acces la arhivele din Rusia pentru a putea spune care a fost soarta de mai departe a acestor preoţi”.
Olga BULAT
