Mai bine să mori leu, decât câine înlănţuit

Interviu cu profesoara Eleonora Cercavschi, directoarea Liceului „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol

— Dnă Cercavschi, ce s-a schimbat în activitatea şcolilor cu studiere în limba română din stânga Nistrului, odată cu pronunţarea deciziei CEDO, în dosarul intentat la cererea dvs. şi a unui grup de părinţi şi elevi care au invocat abuzurile autorităţilor separatiste în raport cu etnicii români din această regiune?

— Dacă vă referiţi la persoanele care s-au adresat la CEDO şi cărora Înalta Curte le-a făcut dreptate, atunci vă pot spune că aceste persoane, dar şi cei din anturajul lor, au devenit, în sfârşit, mai siguri pe sine, mai încrezători că sunt pe calea cea dreaptă. După mai multe frământări, au înţeles, în sfârşit, că luptă pentru o cauză adevărată. Faptul că o instanţă internaţională le-a făcut dreptate e foarte important pentru aceşti oameni, terorizaţi de atâta timp de regimul separatist. Cât despre atitudinea autorităţilor separatiste faţă de aceste şcoli după pronunţarea Hotărârii CEDO, rămâne neschimbată. Am mai citit cu toţii şi declaraţiile ostile ale pretinsului ministru al afacerilor externe de la Tiraspol, Nina  Ştanski, în care ea continuă să aducă noi ofense la adresa acestor instituţii de învăţământ.

— A fost condamnată, iarăşi, Federaţia Rusă. Credeţi că acest stat va executa, totuşi, hotărârea CEDO, în care este condamnat?

— Federaţia Rusă, în cazul dat, nu are altă soluţie decât să execute decizia CEDO. Altfel, ne vom adresa din nou la CEDO, o instanţă  care, în deciziile sale, se bazează pe argumente foarte serioase şi convingătoare. De altfel, şi noi am prezentat în dosarele noastre astfel de argumente. Cazurile discutate la CEDO nu au fost inventate. Ele au fost trăite de către noi în ultimele două decenii. Sunt numeroase documente care vorbesc de la sine despre cei care se fac vinovaţi de violarea drepturilor copiilor din Transnistria, ale tuturor celor care vor să studieze în limba română.

— Ministerul rus de Externe a declarat că Rusia nu are nicio implicaţie în tot ce se întâmplă în Transnistria. Cum sunt sesizate aceste “neimplicaţii” în stânga Nistrului?

— Federaţia Rusă încearcă să se ascundă după deget. Rusia are armată aici. Iar atâta timp cât armata rusă se va afla în acest teritoriu, el se consideră ocupat. Peste tot fâlfâie drapele ale Federaţiei Ruse. La Tiraspol vin permanent diferiţi soli ai Rusiei, cu misiuni diferite. Ce caută ei aici, dacă nu au nicio treabă? Rusia susţine în mod deschis Transnistria, atât sub aspect economic, cât şi politic. Anual, Transnistria primeşte ajutor financiar în sumă de sute de milioane de dolari. Rusia pune la dispoziţia Transnistriei gaze naturale şi energie electrică la preţuri mai mici decât costul lor de la producător. Fără ajutorul Rusiei, Transnistria nu ar putea exista nici câteva luni. Mai mult decât atât: toţi liderii de la Tiraspol, actualii şi predecesorii lor, sunt cetăţeni ruşi şi vorbesc doar ruseşte.

— Există, totuşi, o diferenţă de mentalitate a populaţiei din stânga şi din dreapta Nistrului?

— Tarzan, fiind educat de o lupoaică, urla ca lupii. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu mentalitatea populaţiei, care este grav afectată de regimul separatist. În acest sens, cred că o mare vină poartă şi administraţia de la Chişinău. E cu totul stupid să crezi că problemele pot fi rezolvate dacă înscrii, la pachet, toţi absolvenţii şcolilor subordonate regimului separatist de la Tiraspol în instituţiile de învăţământ superior din Chişinău. Cu populaţia ar mai trebui şi de lucrat, oamenii trebuie informaţi. Şi mai grav e că, în dreapta Nistrului, este aceeaşi justiţie, în care, deseori, cetăţeanul de rând nu-şi poate găsi dreptatea. Orice adresare a cetăţenilor din stânga Nistrului către autorităţile de la Chişinău rămâne, în majoritatea cazurilor, pe loc mort. Asta conduce la descurajarea oamenilor. Sunt destul de mulţi indecişi la capitolul reintegrării R. Moldova. Mulţi au pierdut din puteri şi din încrederea de a mai lupta pentru această idee. Unii urmăresc vieţile noastre şi se întreabă, pe bună dreptate: cu ce s-au ales ei, cei care luptă pentru această idee? Răspunsul e unul singur – cu nimic. Continuăm să fim umiliţi nu doar de cei de la Tiraspol, ci şi de unii factori de decizie de la Chişinău. Riscăm, la bătrâneţe, să rămânem cerşetori, fără un acoperiş deasupra capului. Cândva chiar credeam că acest lucru se face intenţionat. Acum nici nu mai ştiu ce să cred.

— De ceva timp, se tot vorbeşte despre consolidarea încrederii între cele două maluri ale Nistrului. Întrevederile Filat-Şevciuk cât de mult au contribuit la acest proces?

— Odată ce se discută, e deja bine. Toate problemele pot fi soluţionate doar pe calea dialogului. Să le permitem să o facă, căci, până la urmă, tot ne-am putea alege cu ceva. Aşteptăm vreo schimbare în bine, că de rău ne-am săturat de mult.

— Nina Ştanski susţine că şcolile cu studiere în limba română din stânga Nistrului nu au probleme. Ce are în vedere aceasta?

— Îmi este greu să vă spun ce are în vedere dânsa. Oricât de mult aş dori, nu-i voi putea citi gândurile. E regretabil că ea nu ştie despre faptul că există probleme şi, din câte se vede, nici nu doreşte să afle ceva despre ele. Ar trebui s-o obligăm să cunoască cel puţin ceva, cel puţin să aibă bun-simţ, dacă tot pretinde că e un oficial.

— Tiraspolul a declarat, pentru Transnistria, trei limbi oficiale. Care-i locul limbii române (moldoveneşti) în această grilă?

— Aşa este. Ei au declarat drept oficiale trei limbi de stat, dar în realitate nu cunosc decât una – limba rusă. Din acest motiv îi forţează, folosind diverse metode, pe toţi locuitorii din stânga Nistrului, inclusiv pe localnici, să o vorbească în mod obligatoriu, uitând de faptul că anume ei sunt cei obligaţi să cunoască trei limbi: româna (dânşii o numesc moldovenească), rusa şi ucraineana. Există o ordonanţă orală, pentru toţi conducătorii de diferite nivele, să utilizeze, în exclusivitate, limba rusă. Celor care se vor adresa în limba română, cu o problemă sau alta, oriunde ar fi, să nu li se răspundă. Şi prin astfel de metode, din gura localnicilor, este răpită limba maternă.

— Mai multe voci de la Chişinău, inclusiv din cadrul administraţiei centrale, susţin că între regimul Smirnov şi regimul Şevciuk ar exista mari diferenţe şi că actuala conducere de la Tiraspol ar fi una cu care poţi purta un dialog. Ce ne puteţi spune, în acest sens, de pe poziţiile elevilor, profesorilor şi părinţilor din şcolile cu studiere în limba română din stânga Nistrului?

— Nu pot şi nici nu am dreptul să contrazic administraţia centrală. Sigur că ei ştiu mai bine cum stau lucrurile. Să-i lăsăm să-şi facă meseria. Dar ar fi bine să simţim şi noi, pe propria noastră piele, şi cât mai curând posibil, că situaţia s-a schimbat şi că este mai bună.

— Cum a schimbat viaţa din stânga Nistrului “politica paşilor mici”, iniţiată de Şevciuk în relaţiile cu Chişinăul?

— Cu paşi mici departe nu ajungi. Deocamdată noi, cei de acolo, simţim că se bate pasul pe loc.

— Distanţa dintre Tiraspol şi Chişinău creşte sau descreşte?

— Cred, totuşi, că descreşte. Odată ce Şevciuk le-a permis celor din Transnistria să circule liber  peste aşa-numita graniţă instalată pe Nistru, este un semn bun. Înseamnă că dânsul nu recunoaşte, totuşi, această frontieră.

— Egalitatea şanselor sau discriminare. Ce există mai mult în învăţământul de dincolo de Nistru?

— Nu putem vorbi de egalitate. Autorităţile separatiste creează conştient condiţii mai bune în grădiniţele şi şcolile cu predare în limba rusă. Spaţiu, produse alimentare, căldură etc., pentru a atrage şi a rusifica populaţia de aici. Pe când instituţiile naţionale sunt lăsate în paragină. Şi părinţii, neavând alte soluţii, îşi înscriu copiii în instituţiile preşcolare şi mai apoi în şcoli cu predare în limba rusă.

— În 2008, fiind întrebată, într-un interviu,  “Ce vă doriţi în viitor?”, aţi răspuns: “În primul rând, securitate pentru elevii mei. Apoi, o viaţă normală, fără umilinţă”. Au trecut 4 ani de atunci. Putem vorbi, astăzi, despre securitatea copiilor din stânga Nistrului şi despre o viaţă fără umilinţă?

— Nu pot să spun altceva la acest capitol, decât să repet ceea am spus atunci. Îmi pare nespus de rău.

— Din cele 8 instituţii de învăţământ cu studiere în limba română, doar în una există condiţii relativ bune pentru studii. Sunt peste 20 de ani deja de când profesorii, elevii, părinţii acceptă acest sacrificiu propriu în numele limbii române, în numele demnităţii naţionale. Nu aţi obosit? Nu vă surprindeţi la gândul că viaţa trece şi că, poate, fiecare dintre voi, cei de acolo, aţi fi meritat altceva?

— Sigur că am obosit. Ne-am sacrificat viaţa pentru un ideal, pentru a ne apăra demnitatea naţională, limba pe care ne-a dăruit-o bunul Dumnezeu. Acest lucru poate să-l facă, cu adevărat, doar acea persoană care respectă aceste valori sfinte pentru o naţiune dornică să vieţuiască pe pământ. După ceea ce am făcut pentru ţară şi mai ales după decizia CEDO, să ştiţi, mă simt o învingătoare, iertată să-mi fie, în acest caz, lipsa de modestie, mă simt un fel de erou, care nu a îngenuncheat în faţa duşmanului, ci şi-a apărat valorile sfinte cu multă, multă demnitate. Asta-i tot ce am. Dar vă dau dreptate şi dvs., viaţa  trece… Şi totuşi, vorba poetului George Coşbuc: mai bine să mori leu decât câine înlănţuit. Cât despre situaţia materială, acest subiect rămâne pe conştiinţa guvernanţilor. E regretabil faptul că suntem trataţi cu atâta indiferenţă. Sperăm că, şi de această dată, istoria le va plasa pe toate la locul cuvenit. Ea este un bun judecător şi ne va judeca după merite.

— Cum e să treci postul între Grigoriopol, Doroţcaia, spre şcoală? Spuneţi-ne în detalii…

— Nu ştiu dacă voi fi capabilă să vă descriu această situaţie neordinară, gravă şi irepetabilă în lumea civilizată, care are loc deja de 11 ani. Este  umilitor. Dar o facem cu destoinicie. Şi ne mândrim că nu ne-am lăsat îngenuncheaţi, că totuşi am găsit soluţia de a ne apăra demnitatea. Aceasta este şi o palmă peste obrazul separatiştilor, care declară pretutindeni, precum că toată populaţia îşi doreşte ţară separată. Dar noi am demonstrat că lucrurile stau altfel.

— Mai nou, diplomele de absolvire din stânga Nistrului vor fi recunoscute la Chişinău. E un compromis pe care l-a acceptat actuala guvernare. Va urma ceva în schimb?

— Nici nu vreau să comentez acest subiect, mai ales că nu pot să-mi găsesc locul după ce Chişinăul a decis să echivaleze cu 9,5 diplomele cu note de 5 ale absolvenţilor claselor a 11-a din şcolile transnistrene în care se studiază în grafie chirilică. Deci, cei care au note de 5 în şcolile transnistrene sunt admişi la universităţile din Chişinău cu nota 9,5, beneficiind de cele mai bune locuri la buget. La începutul acestui an de studii ne-am despărţit de câţiva elevi care au recunoscut că pleacă de la noi într-o şcoală cu grafie chirilică, doar ca să aibă un atestat cu note de 5 şi să fie admişi la studii universitare cu note de 9,5. Această decizie este o lovitură grea dată şcolilor cu studiere în limba română din stânga Nistrului.

— Mai are speranţă lumea din stânga Nistrului?

— Vedeţi dvs., omul se obişnuieşte cu toate, mai ales când este flămând şi sărac. Cu atât mai mult cu cât mentalitatea populaţiei de aici este spălată de sute de ani. În cazul dat, Rusia le aruncă locuitorilor din Transnistria câte un os. Am în vedere acel adaos la pensii a câte 15$ lunar, energia termică, gazele naturale şi energia electrică pe care omul simplu le achită cu mult mai ieftin decât populaţia din dreapta Nistrului. Cu regret, nu toţi înţeleg că acesta este caşcavalul din capcană, că aceasta este metoda de a înrobi omul pe vecie. Aceste şmecherii folosite de Moscova dau roade. Iar Chişinăul nu prea a obţinut rezultate vizibile pentru a deveni atrăgător. Numai pentru o parte dintre noi speranţa moare ultima.

— Dacă mâine ar fi să se organizeze un referendum privind reîntregirea celor două maluri ale Nistrului, cum ar vota populaţia din stânga râului?

— Nu cred că eu sunt acea persoană care poate să răspundă cu certitudine la această întrebare. În comentariile mele de mai sus veţi găsi răspuns şi la această întrebare.

— Ce se mai întâmplă acum în cazul “teroristului” Alexandru Bejan – elevul Liceului “Lucian Blaga” de la Tiraspol?

— Este un caz ieşit din comun. De fapt, e un nou plan de lichidare a instituţiilor cu predare în limba română. Învinuirea de terorism, adusă lui Alexandru Bejan, elev al Liceului Teoretic “Lucian Blaga” din Tiraspol, nu este altceva decât o dorinţă a autorităţilor separatiste de a demonstra că, în instituţiile de învăţământ subordonate Ministerului Educaţiei de la Chişinău, elevii primesc o educaţie orientată spre violenţă. În realitate, modul de educare al elevilor acestor instituţii de învăţământ este unul îndreptat spre toleranţă, respect reciproc, valori naţionale şi europene. Administraţiile acestor instituţii şi profesorii sunt deschişi pentru colaborare în realizarea unei educaţii şi instruiri de calitate. Deloc întâmplător autorităţile separatiste l-au ales anume pe acest băiat, care provine dintr-o familie social vulnerabilă, cu posibilităţi financiare limitate, în imposibilitatea de a angaja un avocat bun. Eu cred că separatiştii nu s-au aşteptat la o astfel de reacţie din partea societăţii civile din R. Moldova, dar şi de peste hotare. De altfel, nevinovăţia lui Alexandru este vizibilă. Prezenţa, încă din decembrie 2011, în dosar a unei expertize psiholingvistice a specialiştilor de la Universitatea “I. I. Mecinikov” din oraşul Odesa, care concluzionează că scrisoarea nu este scrisă de Alexandru, nu a schimbat situaţia. El continuă să fie învinuit de acţiuni teroriste şi îi este interzisă părăsirea localităţii în care locuieşte. În momentul de faţă, Alexandru este internat în spital cu serioase probleme de sănătate.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, A. G.