Ion Sturza: „Problema e că, la Chişinău, nu există un Saakaşvili”

Interviu cu Ion Sturza, ex-premier al R. Moldova în cadrul Alianţei pentru Democraţie şi Reforme (ADR, 1999), politician, om de afaceri

 

— Dle Sturza, cum aţi decis ca, la fiecare sfârşit de an, să plecaţi în cele mai neordinare expediţii?

— În primul rând, nu chiar la fiecare sfârşit de an. În decembrie 2011, am preferat un traseu mai special şi am plecat în Antarctida – continent care rămâne o enigmă. Şi pentru mine a fost o enigmă, iar realitatea pe care am descoperit-o a fost mult peste aşteptările mele.

Anchetă ♦ S-a născut în satul Pârjolteni, raionul Călăraşi. ♦ Este economist, politician, om de afaceri. ♦ În 1991 a fondat SA „Incon”, care a devenit unul dintre principalele grupuri financiar-industriale din R. Moldova. A fondat şi a condus „MoldInconBank“. În 1996, a deţinut funcţia de preşedinte al CO al „FinComBank”. ♦ În mai 1998, devine viceprim-ministru, ministru al Economiei şi Reformelor în Guvernul Ciubuc. În februarie 1999, preşedintele Petru Lucinschi îl desemnează în funcţia de premier. În noiembrie 1999, o nouă majoritate parlamentară, constituită din comunisti, creştin-democraţi şi independenţi, demite Guvernul Sturza. ♦ În 2002, este numit preşedinte-director general al Companiei Rompetrol Moldova. În 2006, este membru al CA al Grupului Rompetrol NVA. ♦ În septembrie 2009, părăseşte Rompetrol, unde deţinea funcţia de director general adjunct.

— În ce sens?

— La linia de conversie, acolo unde începe propriu-zis Antarctida, am descoperit o cu totul altă lume: natura, animalele, mediul ambiant… Toate te fac să înţelegi că civilizaţia se termină şi se începe în lumea sălbatică.

— Ce fel de oameni aţi întâlnit acolo?

— În Antarctida nu sunt prea mulţi oameni. Am întâlnit mai mult nişte entuziaşti – exploratorii Antarctidei. Am fost la două staţii – una americană şi alta engleză, unde am cunoscut persoane care,  de zeci de ani, studiază fenomenele acelor locuri. Locuind acolo unde, timp de 5 luni pe an, e întuneric beznă, iar temperaturile nu urcă peste -30 de grade Celsius.

— Ce anotimp e acum acolo?

— Acum e vară. Mai bine zis, un fel de vară. Călătoria a avut loc sub egida National Geographic. O parte considerabilă a membrilor echipei erau exploratori, cameramani, fotografi. Aceştia erau în permanenţă cu noi. Ei ne explicau toate fenomenele pe care le descoperam acolo. Conceptul expediţiei a fost “explorare, conservare şi protejare”. Cu toţii ne-am convins că acest continent are nevoie de protecţie… Se consideră că acolo e “bucătăria” timpului, acolo încep vânturile, acolo se formează rezervele de apă, acolo vieţuiesc multe specii de animale indigene. Lucrurile unicale, care nu sunt alterate deocamdată de fiinţa umană, pot fi descoperite acolo. Ne-am aflat în acele locuri timp de 12 zile. Am avut posibilitatea să facem observaţii asupra gheţarilor, am contactat cu cei care locuiesc în permanenţă acolo şi am revenit cu impresii cu totul speciale.

— La ce vă mai ajută aceste expediţii?

— De mai mult timp, nu mai plec în călătorii din plăcere, în călătorii de recreare. Nu mai prefer marea – pentru plajă, iar munţii – pentru schiat. Timpul trece, iar viaţa e scurtă, de aceea nu trebuie să ratăm călătoriile de explorare. De altfel, nu e neapărat să ajungem în Antarctida, pe Alaska sau în Sahara. Explorări putem efectua, pur şi simplu, ieşind din casă, în pădurea din preajmă. Putem face observaţii asupra mediului ambiant, asupra animalelor, frunzelor, florilor. De ce am urmări cu atâta fascinaţie un cactus de pe vreo insulă, dar nu ne-am uita cu admiraţie la un stejar din Moldova, deşi, doar ajungând la capătul pământului, înţelegi că lumea e mică şi foarte fragilă.

— Aţi fost un timp în politică, era posibil pe atunci să efectuaţi astfel de călătorii?
— Când eram în politică, am călătorit, bineînţeles, mai puţin. Acum nu am un şef, care mi-ar face agenda. Sunt stăpân pe timpul meu. De altfel, aceste călătorii îmi oferă experienţe inedite, ba chiar şi idei de afaceri. De exemplu, am vizitat indienii din Otavalo, un faimos loc turistic al Ecuadorului. E un platou montan, pe care locuieşte compact o comunitate de indieni. Am fost fascinat de forma lor de organizare, de autoorganizare. Ei nu au nimic în comun cu autorităţile centrale. Experienţa lor este una cu totul specială. La fel am fost încântat de activitatea vinăriilor de la poalele munţilor Anzi, din Chile. Am cunoscut cum este organizat businessul acolo. A fost chiar o sursă de inspiraţie pentru mine.

— De altfel, de ce aţi plecat din politică?

— Lucrurile sunt foarte simple. În electorala din 2001, noi am fost foarte dur sancţionaţi de electorat. Eram primul pe listă, eram unul dintre conducătorii partidului… Atunci, practic, am fost singurul care mi-am asumat responsabilitatea acelui eşec. Pe de altă parte, întotdeauna am fost pasionat de afaceri. Am şi un credo, pe care l-am respectat permanent: nu confund afacerile cu politica. O astfel de combinaţie îţi ştirbeşte din credibilitate. Astfel am pledat în favoarea afacerilor.

— În opinia dvs., din ce cauză R. Moldova nu a acceptat variana Saakaşvili pentru a se debarasa de corupţie, de alte probleme, care ne ţin în mrejele trecutului, ale sărăciei, ale deziluziilor?

— Cunosc foarte bine ce prezintă regimul Saakaşvili, chiar am derulat nişte proiecte în colaborare cu instituţii georgiene. Georgia este un caz specific, mai mult un proiect de imagine, decât de realizări reale. De altfel, în R. Moldova s-a încercat acelaşi lucru, mai ales că unii dintre responsabilii de campaniile de imagine ale politicienilor de la Chişinău fac parte din echipele care l-au promovat pe Saakaşvili. Problema e că, la Chişinău, nu există un Saakaşvili, care ar putea convinge societatea că ar trebui să accepte anumite sacrificii, că lucrurile nu mai pot evolua în acest fel. Politicienii noştri preferă alte strategii, alte mesaje.

— Dar cum a fost exclusă corupţia din instituţiile georgiene?

— A fost exclusă în marte parte, deşi Georgia nu ar fi Georgia dacă acolo nu s-ar respecta unele interese ale clanurilor. Pentru cetăţeanul simplu, însă, e important că corupţia a fost stârpită din poliţie, justiţie, administrare publică. Au fost aplicate măsuri foarte dure, care au fost acceptate de societate. Realizările au fost posibile în urma colaborării la nivel poliţienesc, dar şi în urma unui consens naţional. Pentru a ajunge la un asemenea nivel de excludere a corupţiei, elitele ar trebui să manifeste interes pentru aşa ceva. Elitele ar trebui să-şi coase buzunarele, să-şi mai suspende poftele pentru alte timpuri, pentru anii de glorie şi de belşug.  Mă mir întotdeauna cum oamenii noştri de afaceri fură din pierderi. Exact aşa şi politicienii, funcţionarii de la noi, fură din pierderi, din sărăcie. Sunt lucruri absolut amorale.

— Dacă nu cădea atunci, în 1999, Guvernul Sturza, al ADR, unde ar fi fost acum R. Moldova?

— Atunci existau criterii politice, mai puţin de performanţă, care ar fi permis R. Moldova accederea în UE. Aşa s-a întâmplat, de altfel, în cazul României şi Bulgariei, care au fost acceptate în NATO şi în UE mai mult pe criterii politice. Atunci, şi criteriile de performaţă nu erau atât de dure ca astăzi, dar era evident că eram un fel de răsfăţaţi ai Europei, iar acest lucru ne-ar fi permis accederea în UE. Dacă ar fi fost aşa, astăzi, probabil, ne-am fi confruntat cu alte probleme, bunăoară cu problemele existente acum în UE. Am mai spus însă că, atunci când a fost sacrificat ADR-ul, nu au fost luate în considerare şi aspectele pozitive ale acelei guvernări. Cred că a fost primul şi singurul, deocamdată, exerciţiu democratic al unei coaliţii care a funcţionat, deşi orgoliile personalităţilor de atunci din politica moldovenească erau cu mult mai mari decât ale actualilor politicieni. Atunci i-am avut pe Snegur, Andronic, Roşca, Moşanu, Matei, Diacov, Muravschi – personalităţi puternice, cu o vastă experienţă. Deşi existau disensiuni, lucrurile funcţionau, chiar dacă nu perfect. Atunci, toate deciziile erau adoptate de ADR, şi nu doar de lideri. În discuţii, orgoliile liderilor erau amortizate, în prezenţa unor personalităţi incontestabile din punct de vedere moral. Exista ruşine şi respect în raport cu aceşti politicieni cu o morală ireproşabilă. Erau respectate principiile şi valorile.

— Deci, noţiunea de principii şi valori în politica de la noi e mai veche?

— Da, ca formă. De altfel, atunci când se discuta despre o alianţă cu PCRM, am pregătit o listă de principii şi valori care conţinea noţiuni relativ noi pentru acele timpuri, privatizări, reforme structurale, strategii europene… Ne-am prezentat cu acea listă la o întrevedere cu comuniştii, reprezentaţi de Calin, Voronin, Iovv – trei monştri. Am început cu cele 17 puncte, elaborate de noi. În a 30-a secundă, Voronin m-a întrerupt, a scos programul PCRM, l-a pus pe masă şi a spus: “Acestea-s principiile şi valorile!” Atunci ne-am eliberat de orice responsabilitate, ne-am întors spre partenerii de dreapta şi am negociat. Cu mici excepţii, acele principii au fost acceptate, ulterior fiind la baza programului de guvernare al ADR. Pe atunci exista un respect reciproc între oameni. Funcţiona un prezidiu neformal al Guvernului. Nicio chestiune nu apărea pe agenda Executivului, dacă nu era aprobată de Prezidiu.

— Se pare că situaţia se repetă: avem o alianţă la guvernare, iar aceasta mereu este “determinată” să poarte negocieri cu PCRM… Credeţi că ar putea fi acceptaţi comuniştii la guvernare?

— Diferenţa dintre ADR şi AIE e destul de mare. ADR a fost distrusă din exterior, iar AIE se dezintegrează din interior. Oricum, politica e o sumă de compromisuri. Nu văd cum partidele de centru-dreapta, care se află acum la guvernare, ar putea face vreo combinaţie cu PCRM, din simplul motiv că e cunoscut foarte bine ce anume vor comuniştii. PCRM nu intenţionează, pur şi simplu, să revină la putere. Ei vor să ajungă plenar, într-o formă dominantă, având mici parteneri marginali. Ei nu vor accepta să susţină un guvern al AIE. Ei vor răfuială şi nu vor accepta alte variante, decât consolidarea propriilor rânduri şi revenirea plenară la putere, prin satisfacerea orgoliilor personale ale propriilor lideri. Dacă cineva din AIE vrea să devină cel care va seconda o astfel de guvernare, nu are decât să o facă. Vreau să cred că şi Marian Lupu, şi Vlad Filat conştientizează acest lucru. Cei din AIE trebuie să înţeleagă că nu pot fi cel puţin egali cu Voronin, pentru că, se pare, au complexul inferiorităţii la nivel genetic în raport cu acesta, care întotdeauna este dominant. În R. Moldova nu cred că există prea multe persoane care s-ar putea simţi superioare sau cel puţin pe picior de egalitate cu Voronin.

— Care, în opinia dvs., va fi soarta de mai departe a lui Igor Dodon?

— Nu mă preocupă soarta lui Dodon, deoarece îi cunosc potenţialul, cunosc detaliile proiectului său politic, sponsorizat din exterior. Acest proiect a avut un anumit rol în politica de la noi, alta e că a fost preluat de unii politicieni de la Chişinău, fiind folosit pe post de “contra”. Este ştiut că, atunci când faci politică bazându-te pe resursele cuiva, acel altcineva îţi pune condiţii, iar dacă nu ai independenţă, rolul tău în fruntea partidului e unul neînsemnat. Sunt sigur că partidele din AIE sunt relativ independente. Dodon ar fi avut altă pondere dacă, după ieşirea din PCRM, împreună cu cele două doamne simpatice, ar fi captat mai mulţi deputaţi comunişti, constituind, cel puţin, o fracţiune parlamentară. Aşa, însă, e o mare iluzie că Dodon ar însemna o forţă.

— El, personal, e conştient de asta?

— Există o problemă. După alegerile locale, el şi-a asumat meritul rezultatului obţinut, deşi nu a fost chiar aşa. Acum, s-ar putea ca Dodon să mai aibă ceva timp ca să rupă de pe stânga politică şi să-şi demonstreze potenţialul politic pe parcursul celor 3 ani de aflare în Parlament care au mai rămas. Dacă, însă, va insista asupra alegerilor anticipate, crezând că va putea folosi inerţia, se înşală amarnic. Cu ponderea sa actuală, el nu va intra în Parlament.

— Circulă mai multe liste ale unor potenţiali candidaţi apolitici la Preşedinţia R. Moldova. Sunteţi cap de listă, în unele dintre acestea. Aţi discutat cu vreun partid din cadrul AIE? Ar exista şanse reale ca dosarul dvs. şă participe în competiţia pentru şefia statului?

— În primul rând, eu nu agreez noţiunea de candidat apolitic. În R. Moldova, funcţia de preşedinte este funcţia politică supremă în stat. Orice candidat trebuie să aibă calităţi cel puţin minime de politician. Pe de altă parte, clasa politică, fără excepţie, inclusiv actualii lideri politici, nu agreează sub nicio formă altă candidatură decât a lor sau a unor persoane controlate de ei, având chiar diferite argumente în acest sens. E o corporaţie care s-a rodat între timp şi care ştie cine şi la ce ar trebui să se aştepte. În plus, o candidatură cu proiecte reale despre cum ar trebui modernizată R. Moldova, o candidatură cu principii reale, ar fi un factor de stres, de disconfort pentru liderii politici actuali. Am auzit şi eu despre lista candidaţilor apolitici, din care fac parte şi eu, dar vreau să vă spun că, în R. Moldova, preşedintele nu se alege pe reţelele de socializare, nu se alege de unii politologi, ci de Parlament, iar decizia depinde, în mod special, de cei patru lideri: trei din AIE şi al patrulea – Voronin, care niciodată, sub nicio formă nu va agrea o altă persoană decât el sau vreo persoană controlată de el.

— Care ar fi soluţia, în condiţiile în care candidatura lui Marian Lupu a fost blocată, iar candidatura Zinaidei Petrovna nu poate fi agreată de 61 de parlamentari?

— Alegerea preşedintelui R. Moldova a depins întotdeauna de doi oameni – Vlad Filat şi Vladimir Voronin. Ei au avut întotdeauna soluţia în mână. Şi în continuare soluţia rămâne în mâinile lor, chiar dacă contează şi Mihai Ghimpu, şi Marian Lupu.

— Vlad Filat a fost secretar de stat în Guvernul Sturza. În ce relaţii sunteţi acum?

— Demult, de vreun an de zile, nu mai discutăm, doar ne felicităm cu prilejul sărbătorilor. O facem în stil diplomatic, politicos. Întotdeauna mi-am dorit ca Vlad Filat, politicianul, să se desprindă de opinia că ar fi un proiect al lui Ion Sturza şi că ar fi manipulat din umbră de Sturza. Mai cred că, la fel ca şi altor politicieni, i-ar fi dureros să audă despre sine şi alte opinii decât cele pe care este deprins să le audă.

— Există politicieni în R. Moldova cărora le-ar plăcea să audă despre ei alte opinii decât cele pe care le au ei despre sine?

— Nu cred şi afirm acest lucru ca simplu cetăţean, ca membru al societăţii civile.

— Cum ar putea evolua, totuşi, subiectul alegerii preşedintelui?

— De obicei, oamenii iau decizii mai dure în două circumstanţe: de euforie sau de spaimă. Sub influenţa acestor stări pot fi luate decizii neaşteptate. Bunăoară, spaima de alegeri anticipate, care ar putea fi un dezastru personal al liderilor şi al partidelor pe care le conduc, i-ar putea împinge la nişte decizii mai clare, în timpul apropiat. Mă refer la vreo decizie de compromis pentru alegerea şefului statului, deşi problema, în opinia mea, nu constă în alegerea sau nealegerea preşedintelui, ci în maturitatea noastră, inclusiv în maturitatea politică, în capacitatea de a ajunge la un compromis, de a face nişte sacrificii. Noi, însă, ştim că politicienii noştri sunt campioni la populism. Marea măiestie a marilor politicieni e de a îmbina aşteptările electoratului cu ceea ce trebuie de realizat real pentru ţară. Uneori, poate chiar în detrimentul carierei lor politice.

— Un oficial european declarase, acum câteva luni, că “luna de miere” a UE cu R. Moldova s-a terminat. Ce va urma?

— Există programe derulate deja, doar că întârzie criteriile de performanţă care au fost puse la baza acestor programe. R. Moldova a animat foarte multe aşteptări, dar ulterior nu au urmat şi acţiuni concrete. La Chişinău a venit un desant de experţi care ar fi trebuit să modernizeze toate structurile administrative, dar acest lucru, se pare, se mişcă destul de greu. Dacă noi (a câta oară!) vom dezamăgi aşteptările instituţiilor europene, acestea nu-şi vor mai asuma riscul să raporteze o situaţie de succes pentru R. Moldova în viitor, mai ales că situaţia s-a schimbat foarte mult. Acum, e destul de greu să promovezi în Europa ideea extinderii UE.

— În calitate de om de afaceri, prin ce vă înspăimântă R. Moldova, ce atitudine au investitorii faţă de acest stat?

— Au o atitudine extrem de negativă. Investitorii serioşi, care nu caută doar oportunităţi speculative, de a exploata nişte slăbiciuni ale R. Moldova, adică cei care caută posibilităţi de a investi într-o ţară stabilă, sunt înspăimântaţi de gradul de corupţie şi de instabilitate, de lipsa de securitate. Spunem că avem legi, înlesniri, dar nimeni, dintre cei serioşi, nu vine, deoarece ei ştiu că aici, pentru orice pas făcut, trebuie să plăteşti. Dacă anterior trebuia să ai consimţământul unui centru de putere, acum trebuie să-l ai de la câteva. Chiar dacă ai aceste aprobări neformale, nimeni nu-ţi poate garanta că nu vor creşte costurile, lansând o afacere în R. Moldova. Cred că aşa-numita justiţie în R. Moldova trece prin cea mai dramatică perioadă a sa. Omul de rând se simte nesigur aici, este neprotejat de lege, nu este sigur că, având o problemă, va fi apărat de justiţie. Această nesiguranţă este foarte nocivă pentru oamenii de afaceri serioşi. O mare parte din investiţiile mele sunt în România. M-am acomodat acolo.

— Ce soluţii pentru conflictul transnistrean aţi identifica dvs., în special după complicarea situaţiei, în legătură cu omorul tânărului Vadim Pisari, la 1 ianuarie 2012? A existat sau nu, în perioada de Independenţă a R. Moldova, un răgaz în care să fi fost posibilă stingerea acestui conflict?

— Nu a existat, iar cu anii lucrurile s-au complicat. Schimbarea lui Smirnov sper să fie binevenită, or, cunoscând portretul psihologic al lui Smirnov, sunt sigur că mai rău decât el nu poate fi. Nu cred că au existat sau că pot exista soluţii simple, dar este încurajator că se întâmplă ceva în această mică societate. Victoria lui Şevciuc a fost una neaşteptată, se pare, chiar şi pentru el. Desigur, Şevciuc va primi agenda detaliată de la Moscova, după care va şti ce are de făcut. El va realiza tot ce îi va cere Moscova, deoarece dependenţa rmn de aceasta e foarte mare. Ar fi naiv să credem că Şevciuc are vreun grad de independenţă sau vreo posibilitate de manevră, mai ales că Transnistria îi datorează Rusiei 2, 5 miliarde numai pentru consumul de gaze. Şi nu-i un fleac. Cât despre relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol, acestea ar putea deveni mai flexibile. Tot ce s-a întâmplat la 1 ianuarie era firesc să se întâmple. Vă amintiţi fabula drobului de sare care, odată şi odată, cade de pe sobă peste copil. E de mirare că astfel de lucruri nu s-au întâmplat mai devreme, de când există aceste posturi de oameni înarmaţi, necontrolaţi. Nişte partizani pe malul Nistrului. E regretabil că nici Guvernul de la Chişinău, nici mediatorii internaţionali ai procesului de reglementare nu au insistat ca ei să fie schimbaţi, ca să fie aduse nişte echipe internaţionale de pacificatori. Oricât ar fi de tragic şi de cinic spus, acest incident i-ar putea pune pe gânduri pe toţi: ce facem cu aceşti partizani înarmaţi, dislocaţi de-a lungul Nistrului? Soluţia conflictului e dependentă de Moscova, şi dacă luăm în considerare că, la Kremlin, revine Vladimir Putin, procesul va fi foarte complicat.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aneta Grosu