Petru Grozavu: Pactul Medvedev—Ianukovici
Rusia şi Ucraina şi-au dat mâna şi au împărţit, frăţeşte, la Kiev, interesele şi sferele de influenţă în sud-estul Europei, inclusiv R. Moldova. Şi nu doar pentru un singur mandat. Transformarea «R. Moldova şi Transnistriei într-un spaţiu economic şi militar unic», aşa după cum zice Declaraţia de la Kiev, din 17 mai, înseamnă reasimilarea Moldovei şi, posibil, o nouă refacere administrativ-teritorială a ei. Kievul, sub Ianukovici, a căzut. Va cădea şi Chişinăul?
Ziua de 17 mai 2010 aminteşte de cea din 23 august 1939, când Stalin şi Hitler, prin şefii lor de externe, Molotov şi Ribbentrop, băteau palma în problema sferelor de influenţă în Europa, lansând, de fapt, cel de-al doilea război mondial. Cu ce ar fi mai prejos Declaraţia de la Kiev, semnată pe 17 mai de preşedinţii Rusiei şi Ucrainei, D. Medvedev şi V. Ianukovici, dacă înţelegerile s-au făcut, ca şi în 1939, pe la spatele celor vizaţi? Atât doar că acest document a fost făcut, ca şi cum, public. Deşi, cine ştie? Chişinăul a primit Declaraţia post-factum şi este, practic, imposibil să ştii, cu atât mai mult să afirmi, că ceea ce a ajuns la Chişinău şi în presă e tocmai ceea ce a fost semnat sau singurul document semnat la Kiev în aceeaşi problemă. În fine, chiar şi aşa cum arată, Declaraţia celor doi preşedinţi este un verdict extrem de categoric şi pretenţios al Rusiei nu doar în «problema transnistreană», ci a R. Moldova în ansamblu. Egalarea în drepturi a celor doi subiecţi, Chişinău şi Tiraspol, şi extinderea spaţiului militar de la Nistru până la Prut, în situaţia în care acest spaţiu aparţine Rusiei, scoate orice garanţie de suveranitate pentru R. Moldova. Rusia se consideră tare pe piaţă şi are de ce. Moscova s-a jucat cu Chişinăul şi a tergiversat lucrurile până când a venit ceasul în care a prins trenul pe care şi-l dorea – un guvern-marionetă la Kiev, pe care să şi-l facă satelit în vechile ei interese la Dunăre.
Căderea Basarabiei sau reunirea?
Sunt 20 de ani de când Moscova ne ţine legaţi ca pe nişte condamnaţi de «problema transnistreană», ameninţându-ne, cu şi fără ocazii, că dacă nu vom fi cuminţi vom rămâne fără Transnistria. De parcă azi o avem. E un joc teribil şi criminal, care a calicit destine şi a epuizat de-a lungul anilor mai multă lume şi mai multe instituţii internaţionale, implicate în soluţionarea diferendului. Toate au fost zadarnice, pentru că Chişinăul mereu nu a ştiut ce vrea, nu a avut propriile strategii de soluţionare a conflictului şi a mers pe variantele Kremlinului, cu excepţia, poate, a planului Kozak (în care nu e meritul Chişinăului). Eliminarea României din formatul de negocieri a fost prima greşeală serioasă a Chişinăului, mai ales că Rusia şi Ucraina, ambele cu interese în Transnistria, au fost acceptate ca mediatori într-un conflict în care, direct sau indirect, au fost implicate. Cea mai mare greşeală a Chişinăului, însă, vine din lipsa de curaj de a scoate în faţă principala carte de joc în dialogul cu Rusia: revenirea Basarabiei la România. R. Moldova nu e statul dintr-o singură problemă, cea cu care le place să se joace ruşilor şi ucrainenilor – «transnistreană», dar şi din cea «a Basarabiei», despre care Chişinăul a preferat să tacă. Moscova, însă, a testat mereu, prin proiectele lui Belkovski sau prin alte manevre diplomatice, starea de spirit a clasei politice de la Chişinău în această problemă. De ce? Pentru că era lucrul de care Kremlinul s-a temut în permanenţă, începând cu podurile de flori şi terminând cu 7 Aprilie 2009. Să ne amintim de declaraţiile (în premieră), făcute imediat după 7 aprilie de Igor Smirnov în apărarea R. Moldova de posibilele atentate din partea României. Şi asta în situaţia în care Tiraspolul (nemaivorbind de Moscova) a speculat mereu faptul că «R. Moldova se poate uni cu România oricând doreşte, fără Transnistria». Ei, uite că lucrurile nu stau chiar aşa. În caz contrar, Rusia ar fi repetat de mult şi în Transnistria precedentul abhazo-osetin. Nu vrea, se teme, Basarabia are unde pleca, la fel ca şi Transnistria. Şi în cazul în care Chişinăul ar pune problema vertical – ori ne respectaţi ca stat suveran şi vă luaţi acasă jucăriile de la Tiraspol, ori am împărţit brânza şi rămânem fiecare pe partea sa de Nistru, Moscova ar avea de gândit şi de cântărit. E cazul Lituaniei (chiar dacă nu simetric), atunci când Moscova a încercat s-o priponească de CSI cu Kaliningradul. Da, nu a fost simplu, însă, în caz contrar, trebuia să rămână ostatică toată Lituania. Dacă Chişinăul va ezita să pună franc problema, puţin probabil să ne poată salva formatul «5 plus 2». În situaţia de azi, «5 plus 2» înseamnă «4 (Moscova, Kievul, Tiraspolul şi, în dependenţă de caz, OSCE) plus 1 (Chişinăul)». Ceilalţi 2 sunt observatori. Atât. Rusia, dacă va vrea, se va juca mult şi bine cu noi şi doar împotriva noastră. Însă nu va face-o. Kremlinul e gata de ofensivă. În situaţia în care este, având la frontiera cu noi tot sprijinul Ucrainei, şi în situaţia în care suntem noi (bântuiţi de instabilitate politică), Kremlinul este gata să aplice în raport cu R. Moldova cel puţin două soluţii: varianta kîrgîză sau ucraineană. Noi cu ce parăm?
Petru Grozavu, petru.grozavu.zdg@gmail.com
