Petru Grozavu: Basarabia şi Transnistria, în punctul «0»
Rusia se dă cu fundul la gard. După ce a dat peste cap săptămâna trecută consultările de la Moscova în format 5 plus 2, Kremlinul anunţă că nu mai are soluţii pentru problema transnistreană şi că «borşul» ar trebui să-l dreagă de acum încolo Chişinăul şi Tiraspolul. Cu toate astea, Moscova refuză să-şi evacueze muniţiile de la Nistru. «Nu există premisele necesare…», declară reprezentantul Federaţiei Ruse pentru reglementarea transnistreană, Serghei Gubarev.
La celălalt capăt al «firului», Tiraspolul face şi el declaraţiile sale «de rigoare», potrivit cărora «muniţiile ruse de război sunt proprietatea Transnistriei» şi «…nu vom admite ca aceste muniţii să fie scoase din Transnistria», spune Smirnov. Nimic nou, până la urmă. Practicile, când Moscova şi Tiraspolul se succed în declaraţii de «interes comun» nu sunt o premieră. Semnalul este clar: stare de impas, disconfort, supărări la Moscova, supărări la Tiraspol. Era şi de aşteptat. Să ne amintim că în ajunul consultărilor de la Moscova (21.06.11) ministrul rus de externe, Lavrov, a anunţat public că, dacă Chişinăul nu va accepta federalizarea, Moscova nu garantează nici succesul întrevederii şi nici reluarea negocierilor în formatul 5 plus 2. Aşa s-a şi întâmplat. Chişinăul a ripostat. Din momentul în care «vântul» nu a intrat «în pânzele Cremlinului», Moscova, prin declaraţia lui Gubarev, nu face decât să anunţe, precum a şi promis, menţinerea blocajului in negocieri. Lucrurile sunt readuse, practic, în punctul «0». Era şi de aşteptat în cazul în care Rusia pretinde, ca totdeauna, totul sau nimic.
Colonie «suverană»
Rusia nu vrea să scape R. Moldova din mâini. Ea pretinde, ca şi în cazul României postbelice, să-i revină 95% din influenţele asupra R. Moldova. Ce a fost cu România sub influenţă sovietică, este cunoscut. Ce a fost cu Moldova de la est de Prut sub dominaţie dovietică este, de asemenea, ştiut. Rusia este, ca gândire politică, un stat cu mentalitate faraonică, posesiv, draconic şi barbar, în esenţa sa. Să ne amintim că, la începutul independenţei noastre, până şi marele reformator sovietic, părintele «perestroicii», M. Gorbaciov, condiţiona existenţa noastră în dependenţă de gradul de vasalitate faţă de Rusia. «Dacă rămâneţi cu noi, veţi fi un singur stat, dacă nu – veţi fi trei republici…». Neparticiparea noastră la referendumul unional din 1990 a pus Kremlinul pe foc. Rebeliune la Comrat, rebeliune la Tiraspol, preluate de agresiunea militară a Rusiei la Nistru în primăvara-vara anului 1992. Au trecut 20 de ani. Condiţiile Moscovei rămân, însă, şi mai departe cele care au existat, din start, în proiectele ei strategice vizavi de noi: federaţie. Adică, stat la pripon, «colonie suverană», vasal. Toate negocierile de după 1992 nu s-au soldat decât cu cedări unilaterale din partea Chişinăului. Eliminarea României din formatul iniţial de negocieri a fost primul mare calcul greşit al Chişinăului, din momentul în care a fost lăsată parte la proces Ucraina – satelitul nr.1 al Rusiei în negocierea problemei transnistrene, anterior parte activă în conflictul armat de la Nistru, iar ulterior – spatele frontului pentru Transnistria (Rusia neavând frontiere directe cu Moldova). Moscova a promis ameliorări de situaţie. A urmat, însă, o nouă cursă pentru Chişinău (cu acceptarea puterii de atunci): staţionarea armatelor ruse pe teritoriul R. Moldova până la rezolvarea definitivă a «problemei transnistrene». Iar între ele două cedări şi dincolo de ele au existat o serie de multe alte «compromisuri», făcute Moscovei, în speranţa că ea îşi va schimba nu numai părul. Singura operaţiune, care nu a reuşit (şi meritul nu e al Chişinăului) este Memorandumul Kozak, un fel de «Barbarossa» rusesc, o capcană draconică, o copcă în care, dacă nimeream, am fi ajuns să fim, cel mai probabil, un soi de Cecenie.
Transnistria nu e Abhazia
Declaraţia lui S. Gubarev că Moscova şi-a epuizat soluţiile pentru problema transnistreană seamănă mai mult a şantaj. Este un ultimatum camuflat, în speranţa că Chişinăul va ridica mâinile, după cum le-a mai ridicat, şi va spune «da» federalizării. Ce vor spune, până la urmă, oficialii noştri rămâne de văzut, însă, este absolut necesar ca Chişinăul să iasă, cel puţin, din defensivă, dacă nu vrea să treacă la ofensivă în «problema transnistreană». În primul rând, Chişinăul nu are de pierdut, în timpul apropiat, niciun tren important spre Europa în care nu ar putea urca din cauza «problemei transnistrene». Doi: Chişinăul trebuie să-şi concentreze acum atenţia mai mult pe frontul de Vest, pe cel de Est lucrurile şi aşa sunt clare. Că să se impună pe frontul estic, Chişinăul are nevoie să-şi consolideze poziţiile pe cel vestic. R. Moldova trebuie să avanseze operativ pe relaţia cu UE. Dacă Occidentul ar vrea (dar trebuie convins…) să facă o breşă şi să avanseze în spaţiul estic, ar fi extraordinar să accepte o excepţie de la regula generală şi să grăbească absorbţia R. Moldova în spaţiul UE… R. Moldova nu e Ucraina, costurile nu vot fi atât de mari, iar avansarea în Est va fi una asigurată. Şi trei: problema Nr-1 în soluţionarea diferendului transnitrean u e Tiraspolul şi nici Kievul sau Moscova, Problema numărul unu este conducerea politică de la Chişinău, lipsa ei de poziţii în negocieri. Chişinăul trebuie să înceapă să joace în «problema transnistreană» cu cărţile proprii, nu doar cu cele oferite de Rusia. Este la vedere (pentru cine vede) că Moscova nu va recurge niciodată la recunoaşterea independenţei Transnistriei. A cerut-o încă în 1992 generalul Ruţkoi, fost vicepremier la Moscova şi a fost sfătuit să fie atent la ceea ce cere. Au mai cerut-o şi alţii, după el, dar mai mult în scop speculativ, pentru a şantaja Chişinăul. Dacă era să poată Moscova recunoaşte independenţa Transnistriei, ar fi făcut-o înaintea Abhaziei şi Osetiei de Sud. Însă, Georgia şi R. Moldova sunt ecuaţii politice diferite. Recunoaşterea independenţei Transnistriei ar fi o decizie anti-Rusia. Pactul Molotov-Ribbentrop se duce dracului. Ruperea Transnistriei de la R. Moldova ar readuce Basarabia la condiţia ei de până la 28 iunie 1940. Rusia nu va merge niciodată la acest pas. Cel puţin nu va face-o de bunăvoie, fiind conştientă că în acest caz dezleagă Basarabiei drumul dacă nu direct spre România, spre Europa – sută la sută. Transnistria este un fel de căpăstru pentru Basarabia, dar şi Basarabia este acelaşi lucru pentru Rusia. Şi Chişinăul trebuie să pună problema franc în dialogul cu Moscova: fie că recunosc R. Moldova, necondiţionat, în hotarele în care au creat-o după evenimentele din 28 iunie 1940, fie că se revine şi în «problema Basarabiei», la fel ca şi în cea a Transnistriei, în punctul «0»…Una din două: ori stat unitar, după cum am fost «creaţi», ori fiecare în drumul şi cu mama lui, după cum am fost lăsaţi… La război, ca la război. Cu hărţile pe masă. Că prea mult s-a stat cu ele sub masă.
Petru Grozavu, petru@zdg.md
