Duminica („sângerosă”) şi Unirea
Duminica („sîngerosă”) de la Bălţi, din data de 5 august, a readus în prim-planul vieţii publice, pe ecranele TV, la posturile de radio şi pe paginile presei scrise şi electronice problema Unirii. Părerile, după cum era şi de aşteptat, s-au mai împărţit o dată. Unii, în spiritul vechilor deprinderi, condamnă şi mai departe ideea Unirii, alţii condamnă acţiunea (Marşul Unirii, iniţiat de Acţiunea CivicăЧ2012), o altă parte condamnă şi ideea şi acţiunea. Sunt departe de gândul şi nu am fost nici o dată adeptul sau părtaşul celor care, în dependenţă de caz şi situaţie, acreditează ideea că „ideologia unionistă” ar fi una depăşită de timp, că nu ar mai avea dreptul la viaţă, că contravine normelor Helsinki, că nu face bine relaţiilor cu Rusia şi că, în condiţiile globalizării şi conceptului geopolitic de azi, ar fi mai degrabă o „paranoie etno-politică”, decât o opţiune realistă. Sunt opinii pe care le auzim sau le citim zilnic din presă.
Complici lui Stalin şi Hitler
Lume de tot felul iese periodic la ecrane sau merge la radio şi, în dependenţă de „eu”-l fiecăruia, de constituţia morală, de cărţile pe care le-a citit şi şcoala prin care a trecut, se joacă cu Istoria de parcă s-au juca în bunghi ori ar ghici în boghi. Bine, dacă ideea Unirii este una depăşită de timp, de ce nu au renunţat la ea nemţii?. Sau ei nu sunt parte a Europei? Sau nu cad sub incidenţa Tratatului de la Helsinki? Ori nu vor binele Europei şi bune relaţii cu ruşii?… Marile puteri de-asta sunt mari, ca să facă dreptate celor mici. Cu atît mai mult că Germania, alături de Rusia, a fost în 1939 parte la tranzacţia criminală de reîmpărţire a sferelor de influenţă în Europa (Pactul Ribbentrop-Molotov), în rezultatul căreia ruşii şi-au însuşit Basarabia, Bucovina de Nord, Tinutul Herţei, Finlanda şi cele trei State Baltice. A fost un jaf. O crimă, care ne-a afectat şi ne afectează în continuare de 20 de ani. Spre regret, inclusiv, Memoria Istorică. Zilele trecute, un post rusesc de televiziune a făcut public cazul unei tinere, care, la nici un an împlinit, la sugestia medicilor,a fost lăsată de părinţi într-un orfelinat. Se născuse oarbă. Deşi nu-şi văzuse niciodată mama şi era absolut conştientă că lipsa vederii nu-i va oferi această şansă niciodată, ea, timp de 30 de ani, în condiţii de internat, de multe ori la limita disperării, a scris şi a căutat să-şi găsească, cu tot dinadinsul, părinţii. Şi i-a găsit. La ce bun pentru o nevăzătoare?, – ar zice cineva. Simplu: pentru că asta o cere instinctul normalităţii. Cu toată vitregia soartei, ea nu şi-a permis pentru nimic în lume, s-a împotrivit şi a refuzat să se împace cu gândul că este orfană. Şi că asta i-ar fi soarta. Aşa e şi în cazul Unirii: acelaşi instinct al normalităţii. Din momentul în care renunţăm la Unire, trebuie să recunoaştem că renunţăm la trunchiul din care am răsărit şi că ne facem, cu voia noastră, complici la tranzacţia criminală de la 1939, iar asta înseamnă că consimţim sacrificarea Basarabiei, cu tot ce s-a întâmplat în anii de după 28 iunie, 1940, pentru că renunţând la ideea Unirii, va trebui să renunţăm şi la condamnarea a tot ce s-a întâmplat la est de Prut după ocupaţie. Asta e regula. Asta a vrut-o şi o vrea mereu Rusia. Şi tot asta cer alde Şelin, Dodon, Formuzal, Mişin şi toţi ceilalţi de teapa lor, care luptă împotriva Unirii.
Reunificarea Germaniei nu s-a făcut în stradă
Nu cred că ideea Unirii în sine ar fi o problemă. Problema e în felul în care se cere Unirea. Nu (mai) sunt adeptul proceselor stradale, gălăgioase şi scandaloase, în care se cere Unirea, deşi am fost părtaşul lor la anii de început. Nu mai sunt, pentru că strada de azi nu mai e strada de atunci. În plus, nu aşa s-a reunit Germania. Marşurile pro-Unire erau la locul lor la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90, cănd nu aveam preşedinte, parlament, nu aveam guvern, minister de externe, ambasadori în toată lumea şi din toată lumea veniţi la Chişinău, când ONU, CE şi UE habar nu aveau de R. Moldova, când Prutul nu avea nimic cu NATO…, sau în primii ani de constitucţie statală a R. Moldova, când toate porneau din stradă, cu votul şi prin decizia Frontului Popular. Şi a Marilor Adunări Naţionale. Azi avem toată puterea în stat legalizată, cu toate atribuţiile şi competenţele delegate celor aleşi. Avem o clasă politică (aşa cum este) care s-a obligat să ne reprezinte şi să ne exprime opţiunile şi interesele. Şi atunci, ce căutăm în stradă, cu aceleaşi lozinci, cu care am început-o la sfîrşitul anilor ’80? Şi încă într-o zonă bântuită de pro-sovietism şi pe fundalul unui proaspăt conflict de enclavizare? Evenimentul de duminică la Bălţi, oricât ar părea de starniu, a fost cam forţat. Dar să revenim la cazul Germaniei. Nemţii nu au fost scoşi şi nu au manifestat nici o zi în stradă pentru reunirea celor două Germanii. Nu a fost cazul ? Da. Pentru ei, problemele le-au rezolvat cei care guvernau Germania Federală de atunci. Noi nu am avut, din păcate, o „Germanie Federală”. Şi nici „sateliţii” Germaniei. Cazul nostru a fost altul. Şi strada a fost pentru noi, atunci, la începuturi, totul: şi preşedinţie, şi parlament şi guvern.
Unirea, cea mai tare carte de joc a Chişinăului
Azi le avem pe toate: şi preşedinte, şi parlament, şi guvern. Un singur lucru mai rămîne să facem: să trecem problema Unirii din stradă în Parlament, Preşedinţie şi la Guvern. Asta trebuie să facem. Şi să nu lăsăm puterii doar rolul de observator de la o parte al acestui proces. Nu de alta, dar cred că e prea mare luxul pentru putere să dea doar aprecieri, să pună note şi să comenteze de la o parte cazul de la Bălţi sau cel de la Cahul, care a precedat Bălţiul, sau altele care au mai fost şi, posibil, vor mai fi cu timpul. Ceea ce s-a întâmplat duminică la Bălţi, place sau nu, dar dezonorează puterea, indiferent pe cât de mult sau de puţin a fost implicată Rusia în provocările de acolo (care se văd cu ochiul liber) sau cât de dur va fi sancţionată (?!) agentura Mocovei în R. Moldova: Şelin, Formuzal, Dodon, Muntean, Tcaciuk etc, care s-au implicat organizatoric şi au provocat altercaţii. Dincolo de astea, contează mult mai mult altceva: că puterea s-a arătat duminică a fi slabă. Sau poate că asta a vrut să demonstreze? Ori poate aşa a fost scenariul? Că Rusiei ar putea să-i cadă la ţanc cazul de la Bălţi înainte de vizita Angelei Merkel la Chişinău – nu-i exclus. Moscova, cu multă „eleganţă”, ar specula cazul drept pericol şi pentru Transnistria, acoperindu-şi cu asta refuzul (nu a ei, a Tiraspolului) de a semna „documentele secrete” pe care le aduce Merkel la Chişinău şi, potrivit cărora, evacuarea trupelor şi muniţiilor din Transnistria ar fi una din condiţiile obligatorii ale proiectului de federalizare a R. Moldova. Cazul, însă, ar putea să-i servească tot atât de mult şi Chişinăului. În situaţia în care Moscova se arată a fi total incoerentă (la nivelul declaraţiilor marilor oficiali ruşi) în soluţionarea diferendului transnistrean, societatea civilă nu are decât să caute soluţii de alternativă problemei: Unirea. Atât timp cât problema Unirii cu România va fi prezentă în spaţiul public (altfel, ce-i drept, decât s-a întâmplat la Bălţi) Chişinăul va avea la mână cea mai tare carte de joc în negocierea cu Rusia a „problemei transnistrene”. Dacă se renunţă la Unire, Chişinăul nu mai are nici o şansă să poată acoperi cu ceva pretenţiile ruşilor la o R. Moldova egală cu RSSM.
Petru Grozavu
