„Oamenii sunt decisivi. Ei pot schimba sistemul”. Interviu cu Daniel Morar, judecător la Curtea Constituţională a României, ex-procuror–şef al DNA

— Dle Morar, aici, la Bucureşti, am discutat cu diverşi reprezentanţi ai justiţiei din România. Atunci când au vorbit despre Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) şi despre reuşitele acestei instituţii, toţi au rostit numele dvs., ca om care a reuşit să o reformeze şi să o facă să funcţioneze. Ce aţi făcut atunci când aţi fost numit în acea funcţie şi cum aţi reuşit să convingeţi politicienii să accepte o reformare reală a DNA?

— Am avut avantajul că, în 2005, când am fost numit procuror general al PNA (Parchetul Naţional Anticorupţie, prima denumire a actualei DNA, n.r.), exista deja cadrul legislativ. Adică, politicienii au acceptat că România trebuie să aibă instituţii specializate în combaterea corupţiei. Aveam legi bune. Prin urmare, sub aspectul convingerii politicienilor, în 2005, lucrurile au stat bine. Performanţa instituţiei, creată special pentru a lupta împotriva corupţiei, era o problemă. Deşi aveam legi bune, logistică, aveam procurori, poliţişti, personal auxiliar, aveam banii necesari pentru activitate, lipseau performanţele, mai exact, lipseau dosarele care să justifice fondarea PNA, arătând că, într-adevăr, România este preocupată de combaterea corupţiei. Prin urmare, sarcina mea a fost una simplă: trebuia să lucrez la oameni, ca să văd ce nu merge. Şi ce nu mergea, cu siguranţă, erau oamenii, în condiţiile în care ai totul şi tu, ca procuror, nu performezi. Măsurile au fost radicale, în sensul că, în primele luni de activitate, după ce am evaluat, per ansamblu, PNA-ul, am procedat la revocarea unui număr semnificativ de procurori, vreo 12. Pur şi simplu, i-am concediat. Procurorul-şef avea şi are această posibilitate, de a-i revoca pe cei neperformanţi. E simplu, ceri un aviz consultativ al CSM, dar care nu este unul obligatoriu. Astfel, i-am concediat pe cei neperformanţi. Era şi simplu de evaluat, uitându-te în CV-ul lor şi la tot ce au făcut anterior. Al doilea pas a fost să evaluez dosarele care erau la DNA şi să văd dacă lipsa aceasta de dosare mari în instanţă se datorează sau nu lipsei de dosare la DNA. Am constatat că existau dosare mari de corupţie sau care se refereau la corupţia de la nivel înalt, dar care fie erau în nelucrare, fie erau închise, cu soluţii de neîncepere a urmăririi penale, de clasare.

— Ce aţi făcut cu acele dosare?

— Am procedat la infirmarea lor, a acelor soluţii care mi s-au părut nelegale. Facem o paranteză. Dosarul fostului premier, Adrian Năstase, făcea parte din acea categorie. Era un dosar închis, cu soluţie de netrimitere în judecată. S-a infirmat, iar până la urmă, s-a ajuns la condamnarea sa în două dosare. Cât despre celelalte dosare care existau acolo, am făcut în aşa fel încât să fie repuse pe masa procurorilor şi să înceapă investigaţiile. Sigur că DNA, chiar dacă a fost concepută să combată marea corupţie, avea în gestiune şi fapte mai mărunte. Şi acum, DNA cercetează fapte de corupţie de peste 10 mii de euro. Într-un context oarecare, această sumă poate părea mică… Dar atunci, în competenţa DNA era orice faptă de corupţie de peste trei mii de euro. Şi acest lucru l-am schimbat. Am solicitat Ministerului Justiţiei şi Parlamentului să ridice competenţa DNA. De ce? Tocmai pentru a nu fi ocupaţi procurorii cu fapte mărunte şi ca să se concentreze pe fapte mari. Sintetic, după ce am concediat neperformanţii, am selectat şi am angajat la DNA alţi oameni și am degrevat instituţia de dosarele mici, procurorii nu mai aveau scăpare şi au trebuit să se concentreze pe dosare mari. Aşa, lucrurile au intrat în făgaşul obişnuit.

— Cum i-ați selectat pe cei despre care vorbiți? Ați avut mână liberă să-i aduceți pe cei mai buni? De altfel, și dvs. ați fost selectat în urma unui concurs destul de riguros…

— Da, în legea cu privire la DNA se spune că aici pot munci procurori cu o vechime de șase ani, cu un CV care le permite să ocupe această poziție, fiind selectați de o comisie, în urma unui interviu. De altfel, din comisie făceau parte și psihologi. Comisia îi selecta, după care îi propunea procurorului-șef pentru numire. La fiecare interviu de angajare erau mulți, dar erau selectați doar o parte dintre ei.

— Dar cum aţi reuşit să-i convingeţi pe politicieni să vă dea voie să lucraţi? Care a fost relaţia cu lumea politică?

— În România, era un context favorabil, al negocierilor de aderare la UE. Din moment ce România însăşi a recunoscut că are probleme cu corupţia, în sensul că nu există investigaţii la nivel înalt, a fost una din înţelegerile dintre Comisia Europeană şi România. Ni s-a spus: dacă aveţi această problemă şi vreţi în UE, atunci trebuie să o rezolvaţi. Pentru asta, ţinând cont de faptul că instituţiile clasice nu duc în instanţă dosare mari, trebuie să fondaţi o structură nouă, care să lupte cu corupţia de la nivel înalt… Aşa au şi fost convinşi politicienii că trebuie să creeze o instituţie specializată în combaterea corupţiei, să aprobe legi bune, care să-i permită să trimită în judecată pe oricine, inclusiv pe ei. Au făcut-o…

— Nu credeau, probabil, că va fi aşa cum este astăzi?

— Cu siguranţă. În mintea lor era: facem legi, numim oameni, dar asta n-o să se întâmple. Au crezut ei, politicienii, că vor putea tot timpul controla justiţia, prin numiri în funcţii… Or, numirea celor care conduc DNA-ul este la îndemâna şi în atribuţia legală a oamenilor politici. Dar, s-a produs numirea mea, s-a realizat numirea echipei mele, şi politicienii, din acel moment, nu au mai avut niciun control. Adică, ce au gândit de-a lungul anilor, după ’90, că se va întâmpla, că ei pot controla totul, s-a dovedit a fi greşit.

— Probabil, pentru că nu au ales omul potrivit. Or, poate dacă era altul în locul dvs., îi susţinea şi îi asculta pe politicieni…

— Am fost ales după o procedură mai mult nescrisă a ministrului Justiţiei de atunci, Monica Macovei. Atunci, așa era legea, nimeni nu putea să-i spună cum să-l selecteze pe procurorul-şef al DNA. Puteai să-l iei pe X şi să-l faci procuror-şef fără să te justifici. Totuşi, acest ministru a vrut să facă mai multe. Ea nu era om politic, dar era în postură de om politic. Şi a spus: eu nu mai vreau ca numirea şefilor DNA să fie făcută astfel încât ei să fie controlaţi politic. Aşa a şi procedat. A intervievat mai mulţi oameni şi m-a ales pe mine, care vin dintr-o zonă fără legături cu politicul. Sigur, şi ceilalţi procurori ar trebui să vină din aceleaşi zone, doar că nu e tot timpul aşa, iar unii procurori au legături cu oamenii politici. Dar, acesta a fost felul meu de a fi. M-am ţinut departe de politicieni, prin urmare, nu am avut relaţii cu ei. Neavând relaţii, necunoscându-i, n-am avut şi obligaţii faţă de ei. Neavând obligaţii, am avut deplina libertate să fac ceea ce trebuia să fac.

— Totuşi, presiuni politice, probabil, au fost. Nu au cum să nu fie. Cum aţi rezistat?

— Au fost. Am rezistat simplu, pentru că, dacă 15 ani, fiind procuror, n-am răspuns solicitărilor politicienilor şi m-am ţinut departe, respectându-mi profesia, nu aveam de ce, din momentul în care primesc cea mai mare funcţie din cariera mea, să-mi schimb atitudinea. Era un nonsens. Instrumentasem dosare mari. Aveam un CV profesional. Nu aveam de ce deveni altfel. Au fost telefoane şi tatonări clare, pentru a vedea cum mă poziţionez, şi au aflat destul de repede că nu mă situez în niciun fel în zona lor de influenţă. Vorbesc de sfera oamenilor politici şi cea a oamenilor de stat. Dar, nu era suficient să fiu doar eu, ci şi procurorii, pentru că eu, ca procuror-şef, nu aveam prea multe atribuţii procedurale. Aşa că am cerut numirea în funcţii principale, cele de adjuncţi, şefi de secţii, a unor oameni deconectaţi de la clasa politică. Am creat un mediu aseptic, ne-am securizat. Atunci când oamenii politici au văzut că nu-i pot convinge pe cei din DNA, au zis, hai să lichidăm instituţii sau să tăiem din atribuţiile procurorilor. Prima încercare a fost imediat după ce a fost trimis în judecată primul parlamentar, la vreo şase luni de activitate. Atunci au şi schimbat competenţele DNA-ului. S-a salvat această instituţie prin ieşiri publice, ale mele, ale Monicăi Macovei, ale Comisiei Europene. Au mai fost tentative de schimbare a legii, pentru a ni se tăia din atribuţii, dar profitând de mecanismul de monitorizare al Comisiei Europene, de faptul că, între timp, activitatea DNA era una extrem de vizibilă, care arăta că abordarea este alta, că procurorii sunt decişi să investigheze fapte comise de oameni importanţi, instituţia a început să aibă o credibilitate atât de mare, încât era costisitor pentru oamenii politici să intre într-un război frontal cu DNA.

— Vorbiţi foarte mult despre oameni. De exemplu, în R. Moldova se spune că, dacă schimbăm un om cu altul, nu se rezolvă mare lucru. Cât de importanţi sunt oamenii în tot acest proces de schimbare a sistemului?

— Oamenii sunt decisivi. Ei pot schimba sistemul. Fraza-standard „nu contează omul, contează instituţia” poate avea valabilitatea sa, dar, în aceeaşi măsură, şi falsitatea sa. Contează oamenii, dovadă e faptul că aceleaşi instituţii, cu aceleaşi atribuţii, cu aceiaşi bani, nu performează sub comanda unor oameni, dar performează sub comanda altora. E evident, oamenii sunt decisivi. E posibil să avem legi şi instituţii, dar, până la urmă, oamenii sunt decisivi. Chestiunea de care aţi vorbit ţine de corectitudinea politică, precum că nimeni nu e de neînlocuit şi contează să ai instituţii bune. Da, e premisa, dar după asta, dacă nu ai oamenii decisivi acolo, nu ai făcut nimic cu instituţia respectivă.

— Dl Călin Nistor, procuror-şef adjunct al DNA, într-o vizită recentă în R. Moldova, spunea că, dacă politicienii români ar fi ştiut ce creează, atunci, în 2002, nu ar fi creat niciodată această structură. Ce credeţi dvs. despre aceste presupuneri?

— Exact, n-ar fi creat-o vreodată, pentru că ei nu sunt dispuşi să dea puteri altei puteri, asupra căreia nu au influenţă. Ei doreau justiţie, dar controlată politic. Ce a ieşit din DNA? O instituţie complet independentă, ceea ce e de dorit oriunde în lume.

— Probabil, acum, politicienii din R. Moldova, văzând ce se întâmplă în România şi ce au creat colegii lor din România, sunt şi vor fi mult mai atenţi, ca să nu comită aceleaşi „greşeli”.

— Cu siguranţă, doar că şi politicienii din R. Moldova pot fi determinaţi, nu să accepte neapărat, ci măcar să nu distrugă o asemenea intenţie. Am fost şi eu la Chişinău şi am vorbit. Nu ştiu dacă s-a înţeles ce am spus. Şi în Moldova, ca în oricare altă ţară, se poate întâmpla ce s-a întâmplat în România. Singura condiţie e să se înceapă, totuşi. Sunt prea multe discuţii, prea multe îndoieli: dacă facem aşa, se va întâmpla aia, dacă facem altfel… Trebuie să acţionezi, pornind de la ideea că acesta este dezideratul unui procuror, al unui poliţist, să ducă dosare mari în instanţă. Statul are tot interesul să combată marea corupţie. Dacă nu o combate, va rămâne un stat corupt, un stat sărac, la îndemâna unuia sau a doi oameni. Or, acest lucru trebuie stopat. De rând cu oamenii politici, trebuie să intervină şi sistemul judiciar, pentru că, în egală măsură, lupta cu corupţia este responsabilitatea sistemului judiciar…

— În România a existat, probabil, şi o dorinţă din interior…

— Evident. După ce câţiva oameni au spus da, vom lupta cu marii corupţi, ne vom face meseria, au atras după ei alţi oameni, alţii pe alţii, tot aşa. Apoi, şi judecătorii au avut orgoliile lor. S-au gândit: de ce să apeleze la el primarul, preşedintele Consiliului Judeţean sau ministrul, să-i spună ce soluţie să dea? Trebuie să mizezi pe demnitatea oamenilor, pe orgoliul lor.

— Și CV-ul de procuror este un element important, așa cum ați spus anterior.

— Exact. Acum, problema justiției din R. Moldova este asta. Undeva, în sistemul judiciar, există competențe de a investiga faptele de mare corupție și de a pronunța  sentințe în acele dosare. Nu are cum să nu fie. Prin urmare, cineva din sistemul judiciar, atâta timp cât nu se întâmplă asta, poate fi acuzat de inacțiune.

— Probabil, în R. Moldova se întâmplă acum ceea ce se întâmpla în România pe când veneaţi la DNA. Sunt dosare, doar că ele se „păstrează”, pentru a fi folosite, eventual, ca element de şantaj.

— Am mai spus, e importantă atitudinea oamenilor politici, dar, având în vedere că R. Moldova e un stat de drept, nu mai e un stat comunist, competenţa de a investiga fapte, de a pronunţa soluţii aparţine justiţiei. Procurorii, judecătorii, poliţia, nu-şi pot justifica la infinit inacţiunea, doar pentru că politicienii nu vor. Pentru că, trebuie să-i determini pe politicieni să te abordeze frontal, să spună clar. Aici nu ridic imunitatea, aici voi desfiinţa instituţia, aici îl voi da afară pe procurorul care investighează cazul. Şi nu va face acest lucru, pentru că are costuri politice. Nu doar asta. Şi R. Moldova vrea să se integreze în UE. Dacă ar fi combătută corupţia, ar exista cale liberă. Haideţi, să pornească sistemul judiciar şi, vrând-nevrând, va avea impact.

— Și iarăși discuția ajunge la oameni, pentru că e nevoie de cineva care și-ar asuma aceste responsabilități, de a înfrunta sistemul.

— Exact. Altminteri, pare că există dosare, iar toată lumea șoptește că nu le putem duce la capăt din cauza oamenilor politici care controlează justiția. Cum o controlează? De ce o controlează? De ce e voie să o controleze?

— Cât de importantă a fost, pentru reuşitele justiţiei din România, salarizarea adecvată a justiţiarilor?

— A fost un stimulent, pentru că, la începutul anilor ’90, procurorii şi judecătorii aveau salarii mai mici decât poliţiştii. Treptat, salarizarea s-a modificat, iar ulterior, s-a uniformizat. Acum, magistraţii din România au salarii bune, raportat la ceilalţi funcţionari şi chiar la salariile din Europa. Acum, niciun magistrat nu poate argumenta că ia mită pentru că are salariu mic.

— Şi în R. Moldova s-au mărit salariile judecătorilor. Sistemul însă nu s-a prea schimbat. Pot judecătorii, cei care au luat mită, odată cu majorarea salariilor să devină incoruptibili?

— Ce s-a întâmplat în România în această perioadă arată că, chiar dacă sunt schimbări, acestea par semnificative sub aspect statistic, dar nu sunt fundamentale. Cazurile de corupţie descoperite de procurori în rândurile magistraţilor nu sunt deloc mai puţine acum, când salariile sunt mai mari. Au salarii mari, dar practica ne arată că sunt condamnaţi procurori de Curţi de Apel, judecători de la Înalta Curte, adjunctul procurorului general al României, oameni care au salarii mari, la vârful sistemului. Uite că salariile bune nu i-au împiedicat să ia mită. Nu, nu aceasta este soluţia. E un stimulent să munceşti, dar nu este o piedică în a lua mită. Pentru că, dacă esenţa ta, caracterul tău sunt profund viciate şi dacă ai decis din start că eşti aici ca să faci ceva necinstit, vei lua mită, indiferent de salariul primit.

— Cum a ajuns, totuşi, DNA la aceste dosare mari, cu premieri, preşedinţi, miniştri, parlamentari, inclusiv cu proprietăţi şi conturi în străinătate?

— Crescând de la o zi la alta. Nu era aşa de la început. În 2005, când am venit, făceam investigaţii pe baza experienţei anterioare. Între timp, activităţile infracţionale au devenit tot mai ample, iar DNA e o structură cunoscută în Europa, relaţionarea e bună cu diverse instituţii anticorupţie. Se folosesc toate căile care există, comisii rogatorii, Interpol. Am ajuns la concluzia că, dacă te opreşti la frontieră, nu rezolvi decât o parte a chestiunii. Deseori, procurorii plecau în străinătate şi lucrau cu oameni din structurile acelor ţări. Unul dintre cele mai celebre dosare din România, cel al transferurilor din fotbal, unde a intrat la închisoare toată „crema”, a avut la bază comisii rogatorii în vreo 12 state, inclusiv în China, Coreea. Şi ne-au răspuns autorităţile de acolo. Grosul a fost în Olanda, şi pentru că am realizat că era foarte important, acolo s-au deplasat procurori, ofiţeri de poliţie, realizând audieri. Uite că a fost un dosar sustenabil.

— Vorbiţi despre aceste dosare, despre care şi presa din România a scris foarte mult. De fapt, mai multe dosare ale DNA, legate de sport, au pornit de la articole din presă. Cât de importante erau pentru dvs. informaţiile din presă?

— În 2005, când lumea cerea dosare, decizia noastră a fost de a ne autosesiza de oriunde. Asta-i şi marea şansă a unui procuror şi poliţist, că se poate autosesiza din oficiu. Asta nu înseamnă ce a visat el noaptea, ci faptul că se uită la ce a scris presa, la ce spune un ONG sau un cetăţean într-un interviu. Sesizările din presă au fost folosite pe deplin de DNA, şi acesta este unul dintre dosarele pornite de la articole de investigaţie. Eu sunt convins că şi în R. Moldova există jurnalişti de investigaţie, care fac investigaţii extrem de bune. În România, de exemplu, am aflat pe parcursul mandatului meu de la DNA, jurnaliştii foloseau mijloace de investigaţie pe care procurorii nu le foloseau doar pentru că nu ştiau că ele există. Nu mai aduc aminte numele unui jurnalist de investigaţie, care ne spunea, la un seminar organizat de DNA, cât de facil e să accesezi site-ul şi evidenţele Camerei de Comerţ şi Industrie din Brazilia, de exemplu. Şi noi ne întrebam: oare există o firmă acolo? Au trecut, au fost anii de început. Când am văzut că jurnaliştii sunt extrem de doritori să contribuie, prin munca lor, la descoperirea unor fapte de corupţie, una dintre liniile clare ale DNA-ului au fost seminarele, făcute relativ constant cu ei. Nu era an să nu avem întâlniri cu jurnaliştii, unde 2-3 zile procurorii vorbeau, jurnaliştii vorbeau…

— Este importantă o asemenea colaborare și deschidere?

— Este importantă, pentru că procurorii sunt câțiva, iar ziarele și televiziunile sunt multe. Era o prostie să nu folosim informațiile din presă.

— Putea DNA să aibă aceste succese, dacă nu erau reformate și celelalte instituții? Mă refer la judecători, polițiști.

— DNA putea să facă toate aceste lucruri și fără poliție, și fără servicii de informații, pentru că era o structură complexă. DNA-ul a fost conceput foarte bine. El poate fi un model pentru ceea ce înseamnă agenție anticorupție. Din Europa până în Africa de Sud, că și acolo am făcut prezentări pe modelul DNA, atrage atenția existența ofițerilor de poliție judiciară și apoi a experților din diferite domenii, economic, bancar, vamal, IT. Asta face din DNA o instituție suficientă sieși. Avem procurorul, avem polițistul, avem expertul. Orice gen de dosar aș avea, din orice domeniu, am ofițerul de poliție, care se duce să investigheze, apoi am experții, care au atribuții procedurale, pe care eu, ca procuror, îi sesizez și cer să explice din punct de vedere al expertului această chestiune, apoi sunt eu, ca procuror, care am atribuția de a decide dacă încep urmărirea penală, dacă pun în mișcare acțiunea penală, dacă trimit în judecată și dacă susțin cauza. Este o instituție compactă și oarecum suficientă. N-ar fi putut DNA să aibă asemenea performanțe dacă nu erau judecătorii. Pentru că, poți trimite pe cine vrei în judecată, dar dacă judecătorii n-ar fi fost bine pregătiți profesional, onești, n-ar fi vrut… Pentru performanțe, ai nevoie de polițiști, de experți, de procurori și judecători. Ce vine pe lângă, poliția obișnuită, servicii de informații, sunt ca bonus.

— Statutul de magistrat al procurorilor. Cât este el de important? În R. Moldova, procurorii nu sunt magistraţi şi nici după reforma instituţiei nu vor deveni.

— În majoritatea statelor, procurorii nu au statut de magistrat. Din punctul meu de vedere, e categoric un avantaj imens să ai statut de magistrat, pentru că nu ţii de Executiv. Nu ţii de puterea judecătorească, ţii de autoritatea judecătorească. Eşti separat de Executiv, eşti separat de Legislativ. Marele avantaj al faptului că eşti considerat magistrat este că toată cariera ta, de la intrarea în magistratură şi până la pensionare, este guvernată, sancţionată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, format din judecători şi procurori, pe care tu i-ai ales, ca judecător sau procuror. Prin urmare, nu te poate sancţiona vreun politician, nu te poate da afară, nu-ţi poate tăia salariul, nu-ţi poate face nimic.

— Deci, dacă vrei să ai subordonată procuratura, nu-i dai voie unui procuror să fie magistrat?

— Exact. Dar nu înseamnă neapărat că, dacă nu ai statut de magistrat, nu poți să performezi, doar că e mult mai riscant. Mulți spun că în Germania tot nu au statut de magistrat, dar, da, acolo e o altă societate, mult mai maturizată, în care politicienii nu intră flagrant, cu bocancii în viața magistraturii.

— Fără a da nume, relativ la ce s-a întâmplat în R. Moldova zilele trecute (reţinerea lui Vladimir Filat, n.r.). Atunci când o instituţie de drept, să zicem DNA-ul românesc sau CNA-ul din R. Moldova, ar reţine şi ar ancheta doar persoane importante care reprezintă doar un anumit partid politic, ar fi ăsta un semn că acea instituţie nu-şi face treaba corect?

— Mereu va exista o bănuială asupra celor care fac investigaţiile că fac jocuri politice. A fost asta şi în România. Şi tot timpul am fost întrebat: de ce sunt cercetaţi doar oamenii din opoziţie? Pare că faceţi jocurile puterii. Explicaţia era simplă. Orice procuror investighează fapte care s-au petrecut. Faptele de flagrant sunt cele care urmează să se petreacă, dar alea sunt mai puţine. Şi pare logic ca o instituţie precum DNA-ul sau CNA-ul din Moldova, care investighează fapte mari de criminalitate, economico-financiare, de corupţie, să se raporteze la oamenii care au deţinut puterea. Aşa a fost şi în cazul nostru. Pentru că ei au avut acces la resurse şi au putut să comită fapte de corupţie şi au fost în postura de a decide, le răspundeam celor din Comisia Europeană, ambasadelor, jurnaliştilor. Dar, cu siguranţă, vor veni la mâna procurorilor şi cei care acum deţin puterea, pentru că acum ei sunt cei în postura de a decide, ei sunt tentaţi de a comite fapte de corupţie. Ei, uite că ceea ce am spus s-a adeverit. Adică, după ce a trecut un timp, chiar dacă acel om era sau nu la putere, a ajuns la îndemâna procurorului. Ca să simplificăm, evident că, dacă pe perioade îndelungate de timp o instituţie de drept investighează doar faptele unor oameni de la un anumit partid politic, acest lucru îţi ridică semne serioase de întrebare. Pentru că, evident, e nevoie de investigaţii şi de partea cealaltă.

— În ultima perioadă, în R. Moldova, s-a vorbit de oameni străini, în funcţii de conducere, inclusiv de un procuror european. S-a vehiculat şi numele dvs. Aţi fi dispus să ajungeţi în R. Moldova pentru a face ce aţi făcut în România?

— Vă răspund ce am mai răspuns. Eu am slujba mea de aici şi nu se pune problema să mă duc în R. Moldova. Ceea ce fac acum la Curtea Constituţională este foarte important pentru mine, iar pe de altă parte, cu siguranţă există în R. Moldova un om pe care să-l puteţi învesti cu încrederea să conducă o asemenea instituţie. Nu cred că trebuie importat. Şi cred că e bine ca omul să vină din sistemul judiciar. Nu ştiu cum ar merge venind din altă parte, dintr-o altă ţară. Pentru că, să aduci un om şi să-l paraşutezi într-un sistem pe care nu-l cunoaşte, presupune automat un timp pe care-l pierzi. Nu cunoşti sistemul, nu cunoşti legile. Hai să presupunem că eşti deştept şi le înveţi repede, dar nu cunoşti oamenii. Pentru că, un asemenea demers presupune că tu, ca lider al unei instituţii, ai nişte oameni pe care te bazezi şi pe care i-ai cunoscut în activitatea ta anterioară. Or, să te duci să paraşutezi un om în R. Moldova de nu ştiu unde, e mai dificil.

Pentru conformitate, Victor MOŞNEAG