Alegerile 2014: sacrificiu contra sacrificiu?

Am ales. Am trecut de 30 noiembrie. A fost o alegere grea, extrem de tensionată şi severă, poate cea mai severă şi mai complicată din toate prin care am trecut de la 1990 încoace, dacă ţinem cont că foarte multă lume bună (mă refer la alegători) a mers la compromis, şi-a pus onoarea la bătaie, şi-a făcut procese de conştiinţă, intrând în conflict cu propriul „eu”, pentru că a trebuit să meargă la urne şi să voteze aşa după cum le-a cerut cazul şi nu după cum le-a fost voia sau nevoia. Dacă aceste alegeri, din 30 noiembrie, nu ar fi fost să fie răscrucea destinului nostru între Est şi Vest, poate că mulţi, dintre cei care au mers la vot şi au dat prioritate partidelor pro-UE, nici nu ar fi ieşit din casă. Aşa, însă, au făcut-o, s-au mobilizat pe ei şi pe apropiaţii lor şi au mers la urne, fie călcându-şi pe inimă, fie scrâşnind din dinţi şi înjurând de mama focului, fie trecând de bună dimineaţă pe la biserică (a fost zi de Sfântă Duminică, în postul de Crăciun) şi cerându-şi iertare de la Domnul pentru ceea ce urmau să facă peste zi: o alegere, contrară voinţei lor, pe care ei şi-au asumat-o (!), ca pe o cădere în păcat. Dar s-a trecut. Acum urmează să vedem pe cât de conştienţi sunt „aleşii poporului” de sacrificiul pe care l-a făcut electoratul şi pe cât de mult sunt gata ei să se sacrifice de dragul acestui electorat, care le-a mai oferit (cu mare avans) încă un mandat la guvernare.

Republica Moldova, cu și fără societate civilă

2014 repetă câştigul „dreptei” pentru parlament din 2010, deşi listele acesteia au fost, şi de data asta, compromise prin lipsa elitelor naţionale din aceste liste. Şi dacă în cazul „stângii” lucrurile sunt explicabile (elitele nu au de unde se lua pe o stângă antinaţională), în cazul „dreptei” lipsa nu rezistă niciunui fel de explicaţii. Alegătorul a fost, însă, şi aici mai indulgent, decât trebuia. Şi a votat. Este adevărat, în R. Moldova nu s-a votat aşa după cum s-a votat pe 26 octombrie la parlamentarele din Ucraina. Vecinii noştri estici au avut un activism trecut de 70%, faţă de prestaţia la vot de 55%, pe care am avut-o noi. Faptul că ucrainenii au votat în condiţii de război, ar fi o explicaţie a acestui activism, dar nu e numai asta, pentru că ucrainenii au şi ales altfel. 5 din cele 6 partide, trecute în Parlament şi asociate la guvernare, sunt formaţiuni de orientare pro-europeană, cu peste 3 sferturi din numărul total de mandate (la noi procentul e de 52-53). Mai mult decât atât, două din cele 5 partide sunt reprezentantele extremei drepte ucrainene: „Samopomici” (formaţiunea combatanţilor ucraineni) şi „Partidul Radical” (exponenţii Maidanului sau „Sectorului de Dreapta”), care au luat sub control şi Parlamentul, şi Guvernul, şi Preşedinţia, dominate, tradiţional, ca şi în R. Moldova, de oligarhime. Ucrainenii, pe timp de război, au votat mai bine decât moldovenii pe timp de pace. Nouă, în acest sens, nu ne-a mers şi speranţa rămâne ca cel puţin PL să poată recupera acest gol, iar în cazul în care acest lucru nu se va putea întâmpla, va trebui instituit un control public al societăţii civile (numai nu un Consiliu ONG pe lângă guvern, selectat de guvern şi menajat de guvern, după cum a mai fost) asupra activităţii instituţiilor puterii, ca, în funcţie de caz şi situaţie, să se poată interveni cu propuneri şi corecţii la agenda de activitate a acestora. E ceea ce declara, de fapt, pentru ZDG, în toiul acestei campanii electorale, Dirk Schuebel, şeful diviziunii Parteneriatului Estic, Serviciul European de Acţiune Externă: „societatea civilă trebuie să urmărească mereu dacă Guvernul face ceea ce trebuie să facă… Activismul societăţii trebuie să fie atât de vizibil, încât politicienii să înţeleagă că ei trebuie să lucreze pentru cetăţeni şi nu invers”, spune Schuebel. Ar trebui. Din păcate, acest lucru încă nu se întâmplă. De ce? Nu avem societate civilă? Sau această societate civilă, ca şi clasa politică de la noi, are alte interese?

„Modelul Poroșenco”, urma și la Chișinău?

Alegerile s-au încheiat. Nu, însă, şi lupta pentru putere. Aceasta abia începe. Ar fi ideal să se treacă fără orgolii şi pretenţii exclusiviste la guvernare, din moment ce guvernarea va trebui să fie şi de data asta una asociată. Cine cu cine? Dacă e să reieşim din opţiunea electoratului, un scenariu mai real pentru opţiunea pro-UE decât PLDM, PL şi PDM nu există, deşi nu este exclusă şi varianta unei posibile asocieri a comuniştilor (PCRM). În cazul celor 3 va fi mai simplu: aceştia nu sunt la primul mariaj politic, chiar dacă PL a fost scos din „joc” de către PLDM şi PDM pentru ultimul un an şi jumătate. Lucrul cel mai greu de depăşit va fi, probabil, împărţirea guvernului. Dar şi aici, nu cred că se va pune problema primului-ministru, dacă ţinem cont că venirea lui Leancă la şefia guvernului a făcut bine şi relaţiilor în Alianţă, şi R. Moldova. Nu cred că se va pune nici problema ministrului de Externe şi Integrării Europene sau a ministrului Educaţiei, tot aşa cum este puţin posibil să se treacă cu vederea peste faptul că există ministere cu probleme. Probleme la finanţe (debandadă în sistemul bancar), probleme la asistenţa socială (pensii, salarii, indemnizaţii sub orice aşteptare), probleme în agricultură, la tehnologii informaţionale, în transport, sănătate, justiţie, dezvoltarea regională, economie. Cine va veni să administreze aceste ministere (nu să profite de funcţia de membru al guvernului), după ce criterii vor fi selectaţi candidaţii, cu ce condiţii promovaţi în funcţii? Membri de partid sau nu numaidecât? Cât de deschis va fi noul parlament şi de dispus să forţeze reformele şi să preia experimentul ucrainean vizavi de ocuparea funcţiilor de stat de către cetăţeni străini? Poroşenko, pentru a scoate Ucraina din criză, a dat pe mâna străinilor 3 ministere: Finanţele (unei americance), Economia (unui lituanian) şi Sănătatea (unui georgian). Noi, după cum „merg” lucrurile, s-ar părea că trebuie să fim mult mai generoşi. Câţi dintre actualii sau viitorii miniştri sunt gata PLDM, PDM şi PL să-i sacrifice de dragul R. Moldova? Ori sacrificăm şi mai departe R. Moldova de dragul miniştrilor de partid?