Interviu: „A fost trist să descoperim că zeci de ani viaţa ne-a fost condusă de oameni nu tocmai dotaţi intelectual ca să facă acest lucru”

Interviu cu medicul primar psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, Dan Prelipceanu

— În linii mari, ce este depresia?

— Depresia este o tulburare, deci o boală, în termeni comuni, aşa cum o înţelege lumea în general. Aceasta, netratată, se poate agrava. Este important şi faptul că depresia poate antrena consecinţe individuale, cum ar fi disfuncţie familială, pierderea sau reducerea câştigurilor profesionale. Un pacient netratat poate fi chiar disponibilizat de la muncă, dacă are o formă gravă a acestei maladii. Dacă este o formă medie sau severă, dar netratată, depresia poate deveni cronică. Cronicizarea depresiei este o problemă foarte neplăcută pentru pacient şi pentru familia sa, fiind costisitoare pentru toată lumea, inclusiv, aşa cum spuneam, şi pentru societate, pentru că, dacă este vorba de un inginer sau de un muncitor înalt calificat, foarte necesar într-un anumit loc, la un moment dat acesta poate deveni cu totul inutil acelei comunităţi profesionale. În aceste condiţii, el poate pierde locul de muncă, sau, nevindecându-se, tratându-se prea târziu şi neobţinând un răspuns terapeutic eficient, se poate apuca de băut, pentru că alcoolul are şi această calitate de a „uşura” trăirile anxioase şi depresive, pentru început, după care, desigur, complică mult lucrurile. E important să mai spun că nu trebuie să privim depresia ca pe ceva ineluctabil – un dezastru şi o mare nenorocire, sunt şi depresii foarte uşoare – de adaptare, mai sunt numite reactive, care se vindecă uneori chiar spontan, sau se pot vindeca doar cu câteva şedinţe psiho-terapeutice. Primul lucru pe care ar trebui să-l facem e să ne ducem la medicul de familie sau la un psiholog. Ei ne vor spune ce atitudine ar trebui să avem. Psihologul ne va linişti, ne va spune să mai venim, poate, de vreo două ori, după care se va vedea, veţi sta de vorbă şi apoi veţi constata că v-aţi eliberat, pentru că e vorba de nişte întrebări, nişte nelămuriri, nişte temeri, pe care, dacă cineva ţi le explică şi ţi le pune într-o lumină adecvată, raţională şi normală, nu e nicio problemă în a înţelege, până la urmă, că nu sunt grave. Dacă e vorba de o persoană care a mai avut rude apropiate, de gradul întâi, care au fost, să spunem, tratate sau internate pentru depresie, atunci sigur că trebuie să te gândeşti de două ori, pentru că e posibil să fie vorba de o vulnerabilitate genetică. În astfel de cazuri trebuie să ştii că e nevoie să te ocupi ceva mai mult de stările tale depresive.

— De unde apare depresia, ce se întâmplă cu omul că ajunge să-şi piardă gustul de viaţă?

— Nu putem da un răspuns clar, dar putem spune că există o vulnerabilitate genetică, ce poate fi aproximată de medicul psihiatru sau de medicul generalist la o anamneză amănunţită, deci la întrebări bine puse, şi să se afle că au existat anumite antecedente în viaţa individului ce atestă că el ar avea o anumită sensibilitate, ca, de exemplu, tentaţia de a renunţa la lupta cu o problemă sau o patologie depresivă în familia apropiată şi o rezistenţă mai scăzută la efortul susţinut şi mare. Ea poate lua curs clinic în condiţiile unor împrejurări nefavorabile de viaţă. Acum, cu toţii suntem puşi în astfel de condiţii, nu trăim într-un clopot de sticlă sau într-o seră, dar unii au capacitatea de a lupta cu aceste dificultăţi mai mari, iar alţii – nu. Şi, atunci, sigur că depresia se poate manifesta şi clinic. Trebuie să ştim că există persoane vulnerabile prin definiţie şi serios vulnerabile, dacă au avut cazuri similare în familie. În cazul altora, această vulnerabilitate apare pe parcursul vieţii, poate chiar la vârsta a treia, când riscul de depresie creşte pentru că apar modificări biologice, ca, de exemplu, scăderea neuromediatorilor cerebrali sau a posibilităţilor fizice de a lupta cu vicisitudinile vieţii, scad veniturile, ceea ce iarăşi poate fi o sursă de stres. Este important să sesizăm depresia, pentru că, de multe ori, pacientul nu o observă, dar o vede soţia, copiii: o schimbare de comportament, o retragere, o stare de indispoziţie, de iritabilitate ce nu-l caracterizează pe individ, ceea ce înseamnă că ceva se întâmplă, şi atunci sigur că trebuie să intervenim şi să vedem dacă depresia e gravă sau nu.

— Ce credeţi despre fenomenul „balena albastră”?

— Am auzit din presă despre acesta, deşi nu ştiu cât de bine e deschis de către presă subiectul. Ştiu că presa, probabil, în Moldova, ca şi-n România, e interesată de latura senzaţională. Privesc cu scepticism la acesta. Totuşi, reieşea că lucrurile iau o turnură serioasă. Am impresia că e greu să stabileşti cine îl promovează, pentru că internetul e un fenomen ciudat şi ascuns, ajunge chiar pervers de multe ori, chiar dacă are şi părţi folositoare. În general, jocurile astea pe internet, s-a şi dovedit recent din punct de vedere ştiinţific că nu sunt tocmai ceea ce ne dorim, ştim că partizanii lor pot spune că îţi ascut inteligenţa, sau îţi solicită gândirea, dar Asociaţia Americană de Psihiatrie, care redactează din când în când un manual de diagnostic al tulburărilor psihice, a introdus – încă în aşteptare, tulburarea de dependenţă de jocuri, nu tulburarea de internet, cum s-a crezut, ci de gaming, jocurile pe internet. Ştiu că au existat victime, şi asta nu e o glumă, pentru că ei profită de imaturitatea unor tineri, care sunt uneori copii sau adolescenţi, pentru a le induce trăiri care nu le aparţin şi care pot fi dăunătoare. Fenomenul Werther este bine cunoscut. În secolul XIX, când Goethe a publicat cartea „Suferinţele tânărului Werther”, a existat în anii următori un val de sinucideri, este vorba de tineri, şi mai ales de tinere mai romanţioase şi mai poetice, bovarice, care au găsit că soluţia e să se sinucidă pentru că valorile nu sunt ideale, sau iubirea nu e perfectă ş.a.m.d. Deci, sufereau de inducţie şi de contagiune în masă, căreia îi pot cădea victime personalităţile imature, aşa cum sunt adolescenţii.

— Există în psihiatrie boli ce se manifestă nu prin tristeţe sau anxietate, ci prin bucurie excesivă, de exemplu?

— Da, există opusul depresiei, care este mania, tot o boală, şi care, din păcate, e o boală foarte gravă din tulburarea bipolară. Există. Veselia patologică e al naibii de rea, pentru că oamenii în această stare îşi pierd cu totul uzul raţiunii, uneori şi fac prostii. De exemplu, încheie contracte păguboase sau risipesc bani aiurea, şi până să observe cei din jurul lor, te trezeşti că au făcut cine ştie ce pagube.

— Suferinţele trebuie evitate sau trăite?

— Suferinţele fac parte din condiţia umană, deci nu trebuie nici să sperăm, nici să dorim un mediu existenţial steril. Aşa ceva nu se poate. Dacă o să ne izolăm de societate ca să nu avem stresuri, ce facem? Dacă suntem tineri şi în dezvoltare, n-o să ne maturizăm, pentru că efortul de depăşire a dificultăţilor ne şi maturizează şi ne căleşte pentru existenţa ulterioară.

— Care e cel mai mare stres în viaţa unui om?

— Ca să vă dau răspuns la întrebare, trebuie să mă refer la Scala evenimentelor din viaţă a lui Holmes şi Rahe, care stabileşte cu scorul de 100, adică cel mai grav, pierderea partenerului de viaţă.

— Ce se întâmplă cu un om după o tragedie, în mintea lui, în corpul lui?

— În creierul lui se întâmplă lucruri majore. În prezent, e dovedit că stresul are consecinţe vizibile inclusiv pe tehnicile imagistice, adică are loc chiar o ratatinare, o atrofiere a unor structuri de la baza creierului din cauza unui fel de intoxicări ale creierului cu anumiţi neuromediatori şi hormoni care se varsă în exces în timpul stresului. Stresul este o confruntare extraordinară, uneori poate fi chiar generator de stări psihotice, şi atunci sigur că se întâmplă modificări importante.

— Dvs. cum depăşiţi suferinţa, stresul?

— Probabil că m-am antrenat. Raţionalizez. De obicei, dacă am trăiri emoţionale, încerc să le raţionalizez, să le pun într-un context raţional. Aşa e mult mai uşor să treci peste ele.

— De ce oamenii confundă adesea psihiatria cu psihologia?

— Din lipsă de informaţii, din incultură. E un lucru rău, pentru că psihiatria ca stigmă e o mare problemă, astfel se întârzie diagnosticarea precoce, fiindcă mi-e ruşine şi frică să mă duc la psihiatru, pentru că e doctor de nebuni şi mă fac de ruşine între vecini, mă duc cu doi sau cu trei ani mai târziu. Deci, este un fenomen care încarcă de consecinţe negative psihiatria. Sigur, psihologia e mai pozitivă, că nu vorbim de cazuri patologice, pentru totdeauna. Şi nouă ni se spune că suntem psihologi, psihologii, probabil, mai sunt numiţi psihiatri. La noi, au început să facă distincţia, în general. Fiecare dintre aceste profesii, deşi se ocupă, de multe ori, şi trebuie să se ocupe, de aceeaşi oameni, adică de pacienţii psihici, uneori fiecare poate rezolva cazuri diferite în parte, şi psihologii sunt, cum spuneam, foarte utili, de exemplu, în rezolvarea depresiilor uşoare, care nu au nevoie de tratament medicamentos şi care pot fi rezolvate prin trei-patru şedinţe de psihoterapie sau consiliere psihologică.

— Cum e să fii psihiatru? Cât de greu e să păstraţi toate confidenţele?

— Nu-mi este greu, pentru că eu, care sunt de 40 de ani psihiatru, mă pretind profesionist şi o fac din reflex. Nici nu am tentaţia să fac publice asemenea lucruri. Un psihiatru profesionist nu mărturiseşte nici măcar soţiei, să zicem, dacă are un caz din acelea extraordinare, etica îl împiedică să vorbească despre acel pacient. Mă rog, poate vorbi despre caz, dar nu despre persoană. Nu e greu, te obişnuieşti.

— Când intră un pacient la dvs., puteţi să îl diagnosticaţi din prima?

— Da, uneori, da… Uneori reuşeşti să pui diagnosticul în câteva secunde. Este vizibil – pacientul e prea familiar, e prea agitat, e îmbrăcat inadecvat, e prea vorbăreţ cu tine, care eşti un necunoscut pentru el şi într-o poziţie oficială, şi atunci e evident că e maniacal şi nu rămâne decât să-ţi confirmi supoziţia.

— Cum poate înţelege un pacient că e vorba de malpraxis în cazul psihiatriei?

— Când simte că îi sunt încălcate drepturile, când este internat obligatoriu fără să simtă el că este justificat. Tot atât de adevărat este că un bolnav aflat într-o stare gravă, într-o psihoză, nu are conştiinţa şi critica bolii şi atunci nu poate aprecia corect. Noi avem foarte des aceste acuzaţii că am intrat fără motiv şi se dovedeşte, până la urmă, că a existat totuşi un motiv.

— Se întâmplă ca anumite persoane, pentru a scăpa de închisoare, să spună că ar suferi de afecţiuni psihice…

— Da, în practica de expertiză judiciară există simulanţi şi sunt relativ frecvenţi. Dar, nu e o problemă să-i prinzi. Tulburările psihice au un model pe care un psihiatru îl cunoaşte foarte bine şi o boală psihică nu poate fi totdeauna simulată, sau poate fi simulată până la un punct. În orice caz, primul diagnostic diferenţial pe care îl face psihiatrul este simularea, diagnosticarea unei tulburări false.

— La nivel de societate, în ce moment apare nepăsarea faţă de ceea ce se întâmplă la guvernare? Cum ajung oamenii să nu mai aibă puterea de a protesta?

— Probabil că atunci când se atinge un punct critic, când se epuizează mecanismele de apărare, când apare o lipsă de coeziune socială. Fiind în R. Moldova, constatam aici la colegii mei şi la oamenii pe care i-am cunoscut o foarte vie implicare şi prezenţă, şi chiar aş zice participare afectivă foarte plăcută, pe care eu am resimţit-o, care se simte diferit faţă de România acestor zile. Am căutat o explicaţie şi mi-am zis: dom’ le, în Moldova ei mai luptă cu ceva, au pentru ce să lupte. În România, a apărut un fel autosuficienţă foarte grevată de un fel de materialism imediat, pe când probabil că în R. Moldova, care e o ţară cu probleme politice, identitare, teritoriale, care îmi închipui că se traduc în sentimentul de identitate socială, asta face ca coeziunea socială să fie mult mai mare, şi, undeva, oamenii să fie uniţi de un scop comun. E o interpretare, desigur, speculativă.

— Cât de importante sunt momentele de linişte cu noi înşine într-o lume în care, din cauza aglomeraţiei de pe stradă, din internet etc., devine tot mai greu să păstrezi un contact cu sinele?

— E foarte important. Discutam cu un distins cardiolog şi profesor de cardiologie într-un anumit context şi l-am întrebat acelaşi lucru, şi el mi-a zis, din punctul de vedere al inimii, şi mi-a plăcut ce mi-a zis, că la asta mă gândeam şi eu, dar nu mă aşteptam să mi-o spună atât de net un medic care nu e psihiatru. Mi-a zis: dom’ le, în fiecare zi trebuie să ai jumătate de oră a ta, în care, dacă poţi, după ce se termină activitatea la serviciu, tu cu soţia, sau cu persoana dragă, sau cu un prieten, sau singur, să te regăseşti, având acest timp doar pentru tine – să bei un pahar de vin, dacă îţi place, să fumezi chiar o ţigară sau să citeşti o carte, să reflectezi, să meditezi, să stai liniştit şi să faci ceva care îţi aduce plăcere, pentru că se reaşază şi neuroreceptorii, şi cortizonul din sânge după agitaţia de la serviciu, şi asta face ca organismul să se relaxeze, lucru ce contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor organice şi psihice ale individului.

— Vă amintiţi de vreun caz special, care v-a marcat?

— Sunt mai multe. Brusc, mi-aduc aminte, că mi-aţi pus întrebarea asta, de o situaţie, mai mult decât de un caz. Am lucrat multă vreme în expertiza judiciară, şi în aprilie-iunie 1990, după Revoluţia din ’89, în România s-a făcut expertiza psihiatrică-judiciară a lotului Comitetului Executiv al Partidului Popular Comunist Român, unde erau 22 de persoane, numai dictatorul şi cu soţia lui lipseau, că fuseseră deja împuşcaţi, şi a aşa-numitului lot Timişoara, adică încă 19 din autorităţile statului care au fost acolo când a debutat Revoluţia, precum şi fostul prim-ministru, pe care l-am văzut la închisoarea Jilava, şi fratele dictatorului, pe care l-am văzut tot acolo. Deci, au fost nişte cazuri surprinzătoare, în care noi, nişte oameni obişnuiţi, nişte doctori oarecare – eram patru, doi psihiatri şi doi legişti – , ne-am pus deodată în faţă cu cei care de 20-30 de ani ne chinuiau vieţile în mod direct şi indirect, şi sigur că ne-a impresionat asta. Era necesară expertiza deoarece erau acuzaţi de complicitate de instigare la genocid; în Codul de procedură penală românesc din acea vreme, ca şi în cel de acum, pentru toate actele criminale care depăşeau omorul calificat era necesară expertiza psihiatrică, ca să vezi dacă nu cumva e vorba de o boală psihiatrică. Nu era cazul acolo. Ei şi spuneau asta – „nici nu pretindem”. A fost o ipostază surprinzătoare: e vorba de ceea ce am descoperit la examenul psihologic efectuat de colegele noastre, unde s-a constatat că persoanele care au deţinut poziţii foarte înalte în stat, decisive, aveau un coeficient intelectual la limita de jos. Era trist să vezi că ţi-au condus viaţa nişte oameni nu tocmai dotaţi. Nu era o lipsă a lor sau vina lor, dar nu erau prea dotaţi intelectual ca să facă acest lucru, să ia decizii în numele unei ţări întregi. Acest lucru se vedea şi l-am constatat. E impresionant şi trist în acelaşi timp.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona CIURCĂ

Pr. dr. Dan Prelipceanu a susţinut prelegerea deschisă „Depresia din perspectiva psihiatriei comunitare”, organizată în cadrul proiectului MENSANA – „Suport pentru reforma serviciilor de sănătate mintală în R. Moldova”, cu susţinerea Agenţiei Elveţiene pentru Dezvoltare şi Cooperare şi a Ministerului Sănătăţii din R. Moldova.