Deportările: complicitate la crimă
Pe 27 iunie, Chişinăul este aşteptat la Bruxelles să semneze Acordurile de Asociere şi de Liber Schimb cu Uniunea Europeană, fapt pentru care, în discuţiile private, mai în glumă, mai în serios, iunie este catalogat drept „luna europeană” a R. Moldova. Şi, în acest sens, iunie-2014 are de jucat un rol crucial în destinul post-sovietic al Basarabiei și basarabenilor. Să dea Domnul și să țină astrele cu noi. Dar iunie, de-a lungul vremurilor, a jucat și alte ”roluri”, mai sinistre, în istoria aceleiași Basarabii. Avem ziua neagră de 28 iunie 1940, după care, la nici un an de ocupație sovietică, vine și primul val de deportări staliniste: 12-13 iunie 1941, de la care avem săptămâna viitoare 73 de ani. Deși s-a scris și se mai scrie despre deportări, nimeni nu cunoaște cu exactitate câte vieți omenești au înghițit Siberia și Kazahstanul în această primă campanie sovietică de deromânizare a Basarabiei. Potrivit unor date statistice, în noaptea de 12 spre 13 iunie au fost arestate, ticsite prin gări și peroane, iar ulterior încărcate în marfare și expediate pe cele două adrese circa 33 de mii de persoane. Cifra s-ar putea să fie mult mai mare. Arhivele NKVD-ului din RSSM (Moldova Sovietică) arată că pentru primul val de deportări au fost comandate și trase în gări 1315 vagoane. O simplă împărțire a cifrelor ne spune că era imposibil ca în fiecare vagon să fi fost urcate mai puțin de 25 de persoane, când martorii susțin că erau tixiți în vagoane ca snopii, unul în altul… După primul val, a urmat al doilea, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 (operațiunea „Sud”), care, potrivit acelorași statistici, a adunat circa 41 de mii de persoane, deportate în regiunile Djambul, Aktiubinsk, Altai, Kurgan, Tiumen și Tomsk. La alţi doi ani, în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie, avea să fie pusă în aplicare și cea de-a treia operațiune de deportare („Nord”). În toate trei valuri, cei arestați și deportați aveau o singură vină în fața noilor ”stăpâni”: fie că nu se născuseră ruși, fie că nu erau proletari (coate goale), fie că credeau în Dumnezeu și nu în Lenin și nici în Stalin.
Mai ”buni” decât Stalin?
De mai mulți ani, la Chișinău, pe 13 iunie și 6 iulie sunt organizate manifestări comemorative în Scuarul Gării, locul de unde în 1941, 1949, şi în 1951 fusese burdușiți în trenuri şi trimiși în lagărele de concentrare din Siberia și Kazahstan cei selectați de NKVD, ca fiind „trădători”, „spioni români”, „dușmani ai poporul” și ai regimului. Se vor face manifestări și în acest an. Inițiativa vine de fiecare dată din partea Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici, cu sprijinul Primăriei, cu implicarea Mitropoliei Basarabiei, iar în ultimii ani și a Guvernului. Oficialii noștri vor merge și ei (cel puțin au făcut-o în ultimii 5 ani), vor fi sobri și „îndoliați”, vor asculta, „încremeniți” și „crispați”, scenele de groază, repovestite de tot mai puținii deportați rămași în viață ori capabili să mai iasă din case (nu au mai rămas decât vre-o 8 mii), vor depune flori la monumentul Deportaților din Scuarul Gării (inaugurat, în sfârșit, anul trecut prin contribuția Primăriei Chișinău), se vor saluta cu lumea adunată la eveniment – de mână ori sărutând mâna, îi vor bate prietenește pe umăr, căutând să-i îmbărbăteze pe cei mai necăjiți dintre pătimiți, vor spune cât de rău a fost Stalin și, desigur, nu vor uita să facă lumii și niște promisiuni – pentru că până la urmă asta este rostul participării clasei politice la manifestările publice: să profiți de situație și să promiți. Curios lucru, ce vor promite în acest an, că de promis trebuie să promită, că nu se poate trece fără asta, mai ales într-un an electoral. Până anul trecut, bomboana de pe colivă era monumentul, pe care oficialii l-au tot trecut la promisiuni, dintr-un an în altul, cel puțin vre-o 13 ani la rând. Trebuiau să se schimbe la Primăria Chișinăului 4 primari – titulari și netitulari, ca acest lucru, în sfârșit, să se întâmple. Bine, s-a întâmplat. Ce va urma?
Criminali sau complici?
Că regimul sovietic a fost în Basarabia unul criminal (la fel a fost și în Transnistria, numai că ceea ce a făcut în anii `40 în Basarabia făcuse dincolo de Nistru în anii ’30), da, este adevărat. Că Stalin a fost rău și nedrept, și asta este adevărat (deși nu Stalin umbla pe ulițele satelor și arăta cu degetul în poarta sau la fereastra cui să se bată). Dar de la moartea lui Stalin au trecut 60 de ani. Și alți 23 au trecut de la căderea regimului sovietic. De 23 de ani suntem de capul nostru, independenți, într-un cuvânt. Și tot de atâția ani cronic datornici în faţa unor oameni cărora li s-a furat, dintr-o mare ticăloşie politică (pusă la cale de Stalin și Hitler), tot ce agonisise de-o viață, plus copilăria, plus adolescența, tinerețea (cu tot ce au mai frumos în ele) sau o bătrânețe care trebuia să se consume, în pace și omenește, pe prispa casei sau la gura sobei. Să fie prea puțin 23 de ani, pentru un lucru ca ăsta? Primul Parlament și guvernul Druc a inițiat și a rezolvat o problemă fundamentală pentru ei – reabilitarea lor politică. Era important – și pentru ei și pentru urmașii lor, să fie scoși de sub grila „duşmanilor poporului”. Dar ceea ce s-a făcut a fost doar un pas. Compensarea proprietăților, care trebuia să urmeze primului pas, a rămas la datorii. De 20 de ani. Deportații mai bat și azi la toate ușile, posibile și imposibile, cerșindu-și averile și drepturile (la fel după cum sunt lăsați s-o facă și luptătorii războiului de la Nistru) și nu sunt auziți, iar cei care-i aud se desculpează, trimițîndu-i ”în judecată”. O fac toți pe democrații, deși nici un guvern nu a avut dreptul moral să treacă pod peste aceste datorii. Parlamentul și Guvernul nu au dreptul la salariile pe care le au (cu tot felul de indemnizații, până la 20 de mii de lei lunar), din momentul în care deportaților li se dă pomană lunară de 100 de lei. Rușine. Balticii au găsit cu ce și de unde. Kazahstanul – mai mult decât oricine, Ucraina este și ea mai departe decât noi, Rusia și-a reabilitat și ea deportații și dacă la Chișinău ar fi avut cine cere Moscovei compensații pentru deportații noștri, tot așa cum a cerut Rusia Chișinăului pensii și favoruri pentru veteranii ei de război, foștii NKVD-iști, kgb-iști sau nomenclatura sovietică și de partid, tot ce-i posibil că uitam demult de problemă și am fi mers acum împăcați la mitingurile din 13 iunie și 6 iulie. Dar așa, despăgubirile rămân. La datorii și promisiuni. Electorale sau ceremoniale. M-am întrebat, înainte de a mă apuca să scriu, dacă după 22 de ani de independență și tot atâția ani de uitucie politică mai are rost să abordăm acest subiect, și mi-am zis că da. Chiar dacă va fi să rămână doar un singur deportat nedreptățit, dintre cei 8 mii câți au mai rămas în viață, are rost. Pentru că ceea ce s-a întâmplat cu ei a fost o mare crimă politică, egală holocaustului. Gândită și pusă la cale de cu vreme. Și dacă criminalii nu mai sunt, iar cei care le-au ocupat locurile la putere nu vor să lichideze consecințele crimei, cine sunt ei? Nu cumva tot criminali? Sau, cel puțin, complicii lor.
